Ceea ce în epocă s-a numit „fenomenul Maglavit” depăşeşte cu mult semnificaţiile unei dispute teologice. Miza religioasă a fost, desigur, decisivă, dar anvergura cazului a sărit dincolo – sau dincoace! – de acest plan. Un ciobănaş inocent şi fără carte, Petrache Lupu, îl vede pe „Moşu”, pe care îl descrie şi ale cărui învăţături le propagă, nu fără ezitare. „Moşu” este identificat ulterior ca Dumnezeu, iar cazul este discutat enorm în presă sub titluri de genul „vedenia” sau „minunea de la Maglavit”.
Oamenii se înghesuie înspre sătucul din Oltenia, care devine veritabil loc de pelerinaj, chiar dacă fără acte în regulă. Opiniile sunt diverse, iar notorietatea personajului este enormă. Ajunge să fie invitat de regele Carol al II-lea la Palatul său de la Peleş şi este adus pe frontul de Răsărit de Mareşalul Antonescu (căruia se pare că i-ar fi prezis înfrângerea şi că „din steaua mare care vine de la Răsărit va curge mult sânge pe pământul ăsta”).
Sunt două observaţii care se cuvin făcute. Prima: specificul cazului constă în iuţeala difuziunii evenimentului din Maglavit care a făcut, de la început, ca filtrul oamenilor Bisericii să fie precar. Iar când teologii sau oamenii Bisericii s-au apropiat de fenomen, după o campanie mediatică enormă şi diversă, rezultatele nu au fost coerente şi nici convergente. Şi a doua: Maglavitul a fost o excelentă hârtie de turnesol pentru societatea românescă, care a reacţionat în varii forme, a interpretat, asumat, condamnat sau evaluat evenimentul dintr-o sumedenie de unghiuri: sociologic, teologic, politic, moral, metafizic, mistic, etnografic etc.
Mirosul presei de senzaţie
Difuzarea publică a cazului Petrache Lupu are accente ironice: doi ziarişti evrei anunţă în ziarul de stânga Dimineaţa ceea ce avea să devină, poate, cea mai intensă dispută religioasă din interbelicul românesc... Interesul pentru cazul de la Maglavit a venit, pare-se, pe următoarea filieră.
Doi jurnalişti cunoscuţi în epocă, Brunea Fox şi Samson Abramovici, au călătorit cu trenul, în acelaşi compartiment cu un preot de ţară, originar din Maglavit. Mergeau spre Băile Olăneşti. Cu această ocazie, au auzit de la acesta povestea unui cioban care pretindea că-L văzuse pe Dumnezeu, precum Moise. Ziariştii au simţit imediat mirosul unui reportaj de senzaţie şi au plecat urgent la Maglavit.
L-au convins pe preot să le dea exclusivitatea materialelor publicistice şi s-au întors la Bucureşti cu un reportaj care a făcut vâlvă. În reportajul apărut în numărul din 27 iunie 1935 al ziarului Dimineaţa (tiraj 225.000), atitudinea publicaţiei – de stânga – este reticentă faţă de evenimente, dar nu radicală: „După o cale de jumătate de oră cu automobilul ajungem în comuna Maglavit. Părea o zi de răzmeriţă. În faţa primăriei era adunat întregul sat, bărbaţi, femei şi copii care trăgeau după ei purcei şi câini lăţoşi.
Preotul şi primarul se străduiau să răspundă potopului de întrebări şi, mai ales, să dea explicaţii cât mai pe înţelesul tuturor... Toate satele prin care am trecut erau în fierbere. Sătenii au uitat de munca câmpului şi de necazurile secetei ca să discute, opriţi în mijlocul drumului, minunea”.
O presă scindată, la fel ca şi societatea
Nu toţi au fost convinşi de acurateţea reportajelor din Dimineaţa. Peste zece zile, parohul Maglavitului, Nicolae Bobin, se adresa ziarului Curentul cu următoarea rugăminte: „... aş dori să veniţi cât se poate de neîntârziat, pentru ca nu cumva cei de la Dimineaţa să altereze ca şi până acum adevărul – care trebuie să stea la baza publicaţiunilor d-stră”.
Curentul s-a mobilizat. Pamfil Şeicaru a preluat ideea, pornind o amplă campanie publicistică cu acordul celor doi care aveau exclusivitatea cazului. Fox şi Abramovici au scris cărţi de rugăciuni şi broşuri cu caracter creştin, toate tipărite la Curentul lui Şeicaru. Se pare că nu doar miza gazetărească a contat, ci şi cea financiară, care ar fi fost însemnată [George Brătescu – Uniunea ziariştilor preofesionişti (1919-2009), compendiu aniversar].
Opinia publică a reacţionat şi ea când a avut prilejul faţă de relatările din presă. Cu ocazia unor manifestaţii legate de „fenomenul Maglavit”, masele extaziate au organizat proteste în oraşe arzând exemplare din ziarul Universul pentru că – spunea undeva Pamfil Şeicaru – „nu luase în serios miracolul”.
Continuarea pe historia.ro
