Toate cărțile de istorie medievală, atât românești, cât, mai ales ungurești, îi dedică cel puțin câteva pagini lui Iancu de Hunedoara, românul care a scris istoria Ungariei la mijlocul secolului al XV-lea. A devenit legendă încă din timpul vieții, subiect și erou de balade. Este încă o enigmă ascensiunea sa politică de la fiul unui cavaler român de la curtea regelui Sigismund de Luxemburg la conducerea regatului Ungariei în calitate de guvernator. Este o ascensiune politică fulminantă tocmai în perioada despre care învățăm că românii au fost asupriți în Ungaria. Oare chiar așa să fi fost?
Originea românească a lui Iancu de Hunedoara
Originea lui Iancu de Hunedoara a fost subiect de legende consemnate de cronicarii epocii, care încercau astfel să explice cariera fulminantă a eroului nostru. Cronicarul Antonio Bonfini consemnează la finele secolului al XV-lea o legendă despre ascendența regală a lui Iancu de Hunedoara, care ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg. Acest rege al Ungariei ar fi avut o relație amoroasă cu fiica unui nobil din familia Murșina (Morzsinai). Atât Bonfini, cât și un alt cronicar care l-a preluat peste o jumătate de secol, Gáspár Heltái, explică ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara prin această origine bastardă. Era greu de înțeles pentru cei doi cronicari și, probabil și pentru oamenii epocii lor, ascensiunea unui român în fruntea Ungariei. Ba mai mult, Bonfini relatează și despre originea bizantină a mamei lui Iancu de Hunedoara, rudă cu împărații de la Constantinopol. O altă legendă consemnată de același cronicar afirmă descendența Hunedoreștilor în familia romană Corvinus, argumentată cu prezența corbului pe stema nobiliară a familiei.
Documentele istorice atestă fără dubii originea românească a lui Iancu de Hunedoara. În 1409, când tatăl său, Voicu, a primit de la rege moșia Hunedoara cu pertinențele sale, apare pentru prima dată în izvoare, sub numele Ioan. Peste un deceniu, în 1419, dania regală pentru Hunedoara a fost transcrisă la cererea unchiului său, ocazie cu care apare și fratele său, care avea același nume, Ioan. Nu era un caz neobișnuit ca doi copii să poarte același nume. Toate documentele medievale îl mențiomează cu numele Ioan. Dacă până prin 1440 izvoarele îl consemnează cu numele Ioan Românul (Johannes Valachus sau Johannes Olahus), după ce a intrat în centrul vieții politice, sursele îi menționează particula de nobilitate – Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad sau Johannes Hunyadi) . Dacă originea românească este indiscutabilă, istoricii nu au ajuns încă la un numitor comun în legătură cu originea socială și geografică a lui Voicu, tatăl lui Iancu. El apare în izvoare în calitate de cavaler la curtea regală, adică pe o poziție superioară în ierarhia curtenilor. Unii istorici susțin originea lui în Țara Românească, în timp ce alții pe cea în mediul cnezilor români înnobilați din Țara Hațegului.
Începuturile carierei lui Iancu de Hunedoara
Tinerii nobili care doreau să își construiască o carieră militară sau administrativă trebuiau să servească, în calitate de familiari, pe lângă marii nobili ai epocii. În funcție de prestație și de durata serviciilor, această relație de familiaritate puteau constitui o rampă de lansare. De obicei familiarii își schimbau rar stăpânii, deoarece fidelitatea constituia un argument în promovarea pe funcții subordonate stăpânului.
Continuarea pe historia.ro
