Când ne imaginăm Roma Antică, ne vin în minte sunetele mulțimii din arenă, forfota forumului, templele impunătoare sau armata romană în armuri strălucitoare. Dar un aspect rar luat în calcul este mirosul – iar adevărul este că, cel mai adesea, Roma mirosea îngrozitor, scrie independent.co.uk.
Desigur, nu putem „mirosi trecutul”, dar scrierile literare, rămășițele fizice ale clădirilor, obiectele și dovezile de mediu (precum plantele sau animalele) ne oferă indicii despre atmosfera olfactivă a epocii.
Cum mirosea, deci, Roma Antică?
Pe scurt: de cele mai multe ori, era un miros respingător.
Plinius cel Bătrân, autor și naturalist roman, descria mirosurile plantelor prin termeni ca iucundus (plăcut), acutus (înțepător), vis (puternic) sau dilutus (slab). Dar aceste cuvinte nu redau cu adevărat intensitatea mirosurilor cotidiene.
Orașul era murdar, iar mirosul dominant era, probabil, cel de deșeuri umane și animale. Majoritatea locuințelor nu aveau toaletele conectate la canalizare, mai ales din teamă de rozătoare sau mirosuri. Canalizarea romană funcționa mai degrabă ca un sistem de drenaj pentru apa de ploaie.
Mirosuri cotidiene: fecale, animale, trupuri neîngropate
Excrementele umane și urina erau colectate din latrinele publice și folosite ca îngrășământ sau în procesarea textilelor. Se foloseau vase de noapte care erau golite în gropi de gunoi. Oamenii care nu-și permiteau o locuință dormeau în camere mici, improvizate, sau pe străzi.
Animalele de povară și vitele aduse la vânzare lăsau în urma lor un miros persistent de bălegar. Morții (umani sau animale) erau uneori abandonați fără a fi îngropați sau incinerați. Suetonius, istoric roman din secolul I d.Hr., povestește cum un câine a adus o mână umană tăiată chiar la masa împăratului Vespasian.
Igiena personală? Foarte limitată
În lipsa produselor de igienă modernă și a dușurilor zilnice, mirosul de transpirație era omniprezent. Existau rețete de pastă de dinți și „deodorante” – multe dintre ele erau băute, în ideea că eliminarea urinei ar reduce mirosul corporal.
Băile publice romane erau aglomerate și deloc igienice. O cadă mică putea găzdui 8-12 persoane. Romanii nu foloseau săpun pentru spălare, ci ulei de măsline, pe care îl îndepărtau cu un instrument numit strigil. Reziduurile erau adesea aruncate direct pe pereți sau în băi.
Parfumuri și tămâie
Totuși, Roma Antică nu era lipsită de parfumuri. Odată cu apariția suflării sticlei, sticluțele de parfum au devenit comune. Uleiuri animale și vegetale erau infuzate cu trandafir, scorțișoară, iris, smirnă sau șofran. Se adăuga uneori ceară de albine pentru stabilitate.
Parfumurile nu erau doar pentru oameni – statui ale zeilor erau unse cu arome și împodobite cu ghirlande parfumate. Trandafirii din Paestum erau extrem de apreciați, iar un magazin de parfumuri a fost descoperit chiar în forumul roman al orașului.
Un asalt olfactiv
Roma Antică mirosea a fecale, fum de lemn, carne arsă, trupuri în descompunere, mâncare gătită, parfumuri și tămâie. Poate părea îngrozitor pentru noi, dar romanii nu păreau deranjați.
Așa cum afirmă istoricul Neville Morley, aceste mirosuri erau „mirosul de acasă” pentru ei – sau chiar semnul unei civilizații înfloritoare.
