Zidurile de piatră ale Pompeiului au păstrat nu doar urmele catastrofei după erupția Veziviului, ci, posibil, și semnele unui război purtat cu arme surprinzător de avansate. O nouă cercetare arată că, în timpul asediului roman din anul 89 î.Hr., atacatorii ar fi folosit o armă cu tragere repetată numită polybolos, considerată de unii istorici cel mai apropiat echivalent antic al unei mitraliere.
Această ipoteză nu se bazează pe descoperirea armei în sine, ci pe ceva mai discret, dar poate mai convingător și anume urmele lăsate în ziduri, scrie Arkeonews.
O echipă multidisciplinară condusă de Adriana Rossi, de la Universitatea din Campania, a identificat urme de impact pe zidurile de apărare din nordul Pompeiului. Aceste urme, conservate sub cenușa vulcanică depusă după erupția Vezuviului din anul 79 d.Hr., nu seamănă cu cele produse de armele romane obișnuite, precum catapultele. În schimb, ele se potrivesc descrierilor unei arme rare și sofisticate, cunoscută până acum doar din surse antice.
Spre deosebire de adânciturile rotunde lăsate în mod normal de proiectilele de piatră, urmele analizate acum au o formă diferită. Sunt mici cavități patrulatere, grupate strâns, în formă de evantai, și urmează adesea linii curbe pe suprafața zidului.
Potrivit studiului, aceste grupuri arată că proiectilele au lovit în mod repetat și rapid, pe o direcție bine controlată. Armele clasice de asediu nu puteau atinge o asemenea precizie la o asemenea viteză. Distanța dintre urme, alinierea lor și forma cavităților sugerează că a fost folosită o armă cu tragere automată sau semiautomată, o tehnologie mult mai avansată decât s-a crezut până acum pentru acea perioadă.
O armă înaintea timpurilor sale
Cea mai probabilă explicație este polybolosul, o invenție grecească atribuită inginerului Dionysios din Alexandria, în secolul al III-lea î.Hr. Spre deosebire de catapultele obișnuite, care funcționau prin torsiune, polybolosul avea un mecanism cu roți dințate, lanțuri și un încărcător care permitea lansarea continuă a săgeților sau bolțurilor.
Inginerul antic Filon din Bizanț descria această armă ca pe o „catapultă cu tragere repetată”, capabilă să lanseze mai multe proiectile fără a fi reîncărcată manual de fiecare dată. Până acum, existența ei era considerată mai degrabă teoretică, fiind cunoscută doar din scrierile găsite.
Descoperirile de la Pompei schimbă această imagine. Urmele din ziduri se potrivesc foarte bine cu observațiile lui Filon, care scria că proiectilele unei astfel de arme nu se împrăștiau pe o suprafață mare, ci loveau compact, pe o traiectorie curbată, într-o singură zonă. Cu alte cuvinte, zidul pare să fi păstrat un fel de „înregistrare balistică” care confirmă ceea ce spuneau autorii antici.
O nouă privire asupra asediului Pompeiului
Pentru a ajunge la aceste concluzii, cercetătorii au folosit metode digitale moderne. Scanarea laser de înaltă rezoluție, fotogrammetria și modelarea 3D le-au permis să reconstruiască fiecare urmă de impact cu o precizie foarte mare.
Apoi, aceste modele au fost analizate cu ajutorul unor tehnici de inginerie inversă, pentru a estima forma, dimensiunea și forța proiectilelor care au produs avariile.
Rezultatele au fost impresionante. Cavitățile, de numai câțiva centimetri adâncime, par să fi fost produse de bolțuri cu vârf metalic, nu de bile de piatră. Faptul că sunt dispuse regulat și radial susține ideea unui mecanism repetitiv, nu a unor lovituri trase individual și țintite manual.
Studiul a inclus și simulări computerizate pentru a calcula energia necesară producerii acestor urme, iar concluzia a fost că este vorba despre un sistem cu tragere rapidă și forță mare.
Aceste descoperiri oferă o perspectivă nouă asupra unui episod mai puțin cunoscut din istoria Pompeiului: cucerirea orașului în timpul Războiului Social. În anul 89 î.Hr., generalul roman Lucius Cornelius Sulla a asediat orașul, care se alăturase aliaților italici răsculați împotriva Romei. Zidurile din nord, mai ales în zona porților Vesuvio și Herculaneum, erau printre cele mai vulnerabile puncte.
Noile grupuri de urme au fost găsite exact în acest sector, ceea ce sugerează un atac direct, realizat cu tehnologie de asediu avansată.
Cercetătorii cred că polybolosul ar fi putut fi folosit pentru a lovi apărătorii de pe ziduri — în special arcașii care se expuneau pentru scurt timp între elementele defensive. Tocmai viteza mare de tragere făcea arma foarte eficientă împotriva unor astfel de ținte în mișcare.
Prezența unei asemenea arme într-un asediu roman ridică întrebări importante despre circulația tehnologiei în Antichitate. Polybolosul a fost dezvoltat în lumea elenistică, mai ales în centre precum Rodos, cunoscute pentru nivelul ridicat al ingineriei militare. Studiul arată că Sulla avea legături cu estul Mediteranei, o zonă unde asemenea tehnologii erau mai avansate.
De aceea, este posibil ca romanii să fi preluat sau chiar să fi îmbunătățit invențiile inginerești grecești și să le fi integrat în propriul arsenal militar.
Dacă această ipoteză va fi confirmată, ea ar putea schimba felul în care înțelegem războiul roman, arătând că nivelul de sofisticare mecanică din perioada Republicii era mai mare decât se credea.
Rescrierea istoriei armelor antice
Importanța acestei descoperiri nu stă doar în identificarea unei arme anume, ci și în metoda prin care cercetătorii au ajuns la această concluzie.
Timp de zeci de ani, studiul războiului antic s-a bazat mai ales pe texte și pe obiectele păstrate. Pompei oferă însă ceva diferit: un câmp de luptă conservat, unde urmele fizice pot fi măsurate, reconstruite și interpretate cu ajutorul tehnologiei moderne. Prin combinarea arheologiei, ingineriei și analizei digitale, cercetătorii pot înțelege acum nu doar cum arătau armele antice, ci și cum funcționau ele în luptă.
Iar în acest caz, dovezile indică ceva cu adevărat remarcabil: un sistem de armament cu un nivel de automatizare și precizie care nu avea să mai fie întâlnit timp de aproape două mii de ani.
Ştiri video recomandate
