Pe măsură ce criza climatică alimentează incendii tot mai puternice şi le împinge spre noi colţuri ale lumii, cei care le combat sunt nevoiţi să raţionalizeze resursele şi să decidă ce foc merită stins şi ce foc trebuie lăsat să ardă, scrie The Guardian.
O alegere ca într-o secţie de urgenţe
César Alcaraz abia devenise pompier, la sfârşitul anilor 1990, când s-a trezit prins într-o capcană de un incendiu care se răspândea cu repeziciune. Aproape fără să mai poată respira şi cu rezervorul de apă golit, el şi colegii săi au fugit din faţa flăcărilor care mistuiau regiunea muntoasă Montgó din Spania, dorindu-şi ca superiorii lor să fi trimis mai multe întăriri.
Aproape trei decenii mai târziu, ca ofiţer în cadrul pompierilor din provincia Alicante, Alcaraz priveşte cu mai multă înţelegere deciziile chinuitoare pe care comandanţii trebuie să le ia. Când incendiile copleşesc o zonă, munca lui seamănă cu cea a unui medic dintr-o cameră de gardă care are prea puţine ventilatoare pentru prea mulţi pacienţi.
Este o dilemă care devine tot mai apăsătoare, pe măsură ce incendiile se înmulţesc în întreg bazinul mediteraneean – şi care începe să afecteze inclusiv ţări reci precum Marea Britanie, unde focul pătrunde acum în oraşe, case şi grădini.
„Nu e vorba doar de a avea mai multe incendii de stins, ci de riscul unui colaps operaţional”, spune Alcaraz, care lucrează în centrul de comandă şi vede tot mai des incendii izbucnind simultan şi tot mai devreme în cursul anului. „Când izbucnesc două sau trei incendii în acelaşi timp, suntem nevoiţi să luăm pe loc decizii de triaj”.
Un continent în flăcări
Incendii devastatoare au cuprins vestul Europei în această lună – urmarea sumbră a trei valuri de căldură care au transformat vegetaţia bogată în iască uscată – în timp ce, separat, alte incendii sufocă America de Nord cu fum dens. Franţa, Portugalia şi Spania au fost fiecare lovite de un număr record de incendii pentru această perioadă a anului, o suprafaţă fără precedent din Franţa fiind cuprinsă de flăcări, iar în Spania murind 13 oameni.
Marea Britanie a început săptămâna cu 19 incendii separate, care i-au făcut pe experţi să avertizeze asupra unui „val de foc” mai extins ca oricând.
De cealaltă parte a Atlanticului, fumul provenit de la 100 de incendii care ardeau în nordul provinciei Ontario a făcut ca oraşul Toronto să devină, miercuri, cel mai poluat din lume, înainte ca norul de fum să treacă graniţa în SUA şi să sufoce New York-ul.
Fumul de la incendiile canadiene ajunge atât de departe şi este atât de puternic, încât a provocat 82.000 de decese premature în 2023, potrivit unui studiu publicat anul trecut – dintre care 33.000 în SUA şi 22.000 în Europa. Vineri, agenţia europeană Copernicus anunţa că fumul de vară genera avertizări de calitate a aerului „extrem de proastă” în zone precum New Jersey, care găzduieşte duminică finala Cupei Mondiale.
Nu e vorba doar de suprafaţă
Problema nu ţine doar de numărul de hectare arse. În mod poate surprinzător, tendinţa globală este spre incendii care ard mai puţine hectare, în mare parte pentru că vastele întinderi de savană africană, altădată vulnerabile la foc, sunt acum fragmentate de terenuri agricole. Dar acolo unde izbucnesc, incendiile sunt adesea mai fierbinţi, mai imprevizibile şi mai numeroase.
Poluarea cu carbon a ridicat temperaturile globale, iar căldura suplimentară usucă plantele, aşa încât focuri mici se pot transforma cu uşurinţă în infernuri. Astfel, incendiile pătrund în zone care înainte nu erau la fel de vulnerabile – nu doar în păduri şi mlaştini, ci şi în oraşe, parcuri şi grădini –, sporind pericolul la ceea ce cercetătorii numesc „interfaţa dintre sălbăticie şi zona urbană”.
Resurse împărţite şi decizii sfâşietoare
În Franţa, asemenea scenarii extreme obligă autorităţile să împartă resurse deja insuficiente. În ultimele trei săptămâni, pompierii francezi s-au luptat cu 250-300 de incendii simultan, a declarat joi Julien Marion, şeful agenţiei de protecţie civilă, în timpul unei vizite în pădurea încă mocnindă de la Fontainebleau.
În Spania, pompierii obişnuiţi să facă faţă câtorva incendii deodată spun că se chinuie acum cu un număr şi o intensitate în creştere. Situaţia a fost agravată de ierni şi primăveri recente ploioase, care au făcut vegetaţia să prospere – lăsând în urmă mai mult combustibil în plus atunci când aceasta se usucă, inevitabil, vara –, dar şi de abandonarea terenurilor agricole care odinioară întrerupeau întinderile de vegetaţie inflamabilă. Joi, autorităţile anunţau că se aşteaptă ca un incendiu de mari dimensiuni din zona rurală Aragón, unul dintre zecile care ardeau încă în ţară, să fie ţinut sub control abia peste câteva zile.
„Până la urmă, capacitatea de răspuns este limitată”, spune Juan Caamaño, şeful departamentului de instruire de la Fundaţia Pau Costa, o organizaţie non-profit care ajută Irlanda de Nord şi alte regiuni reci din nordul Europei să se pregătească pentru incendii tot mai grave. „Când ne confruntăm cu aceste incendii uriaşe, cu aceste evenimente extreme, e ca şi cum am pune nişte pompieri pe o plajă ca să oprească un tsunami”.
Un pericol nou pentru ţările din nord
În Marea Britanie, unde ameninţarea focului este mai prezentă în iarbă decât în păduri, incendiile au izbucnit în această lună de la oraşe până la parcuri naţionale, după un început de vară toropitor de cald.
Un incendiu care a măturat cartierul Walthamstow din estul Londrei weekendul trecut – despre care se crede că a fost provocat de un copac căzut peste cablurile electrice de deasupra unei linii de cale ferată – a mobilizat circa 125 de pompieri. Vântul puternic şi vegetaţia uscată l-au ajutat să se răspândească rapid.
„Unul dintre lucrurile alarmante pe care le-am observat în weekend au fost porţiuni întinse din ţară în care probabilitatea unei aprinderi susţinute era de 100%”, spune dr. Thomas Smith, cercetător specializat în incendii de vegetaţie la London School of Economics. „Mai ales în cazul ierbii, care se usucă foarte repede, sunt suficiente 2–3 săptămâni de vreme secetoasă pentru a atinge aceste praguri”.
„Clima secolului XX a dispărut”, au avertizat miercuri oameni de ştiinţă britanici, într-un raport care arăta că anul trecut a fost cel mai cald din istoria măsurătorilor din ţară.
Temperaturi medii practic necunoscute în anii 1980 acoperă acum aproape o cincime din teritoriu, spun cercetătorii – în vreme ce serviciile de pompieri se luptau cu incendii din Durham, în nord, până în Devon, în sud-vest. A doua zi, un incendiu a ars 300 de hectare în Parcul Naţional Cairngorms din Scoţia.
„Incendiile simultane pun o presiune enormă pe serviciile de urgenţă”, explică dr. Maria Barbosa, cercetătoare la Centrul britanic pentru Ecologie şi Hidrologie. „Agenţiile de pompieri depind de capacitatea lor de a muta personal, echipamente şi aeronave dintr-o regiune în alta, pe măsură ce condiţiile se schimbă. Dar când izbucnesc simultan mai multe incendii mari, această flexibilitate se reduce drastic”.
Trecerea de la a stinge orice incendiu la a alege ce lupte merită duse este „ceva foarte nou pentru ţările din nordul Europei”, spune Smith, deşi nu şi pentru cele mediteraneene. „Ei sunt nevoiţi să-şi schimbe tactica atunci când sting incendiile, în timp ce noi ne chinuim serios cu deciziile strategice”.
Lecţii, adaptări şi mai puţini pompieri
Pompierii londonezi au încă proaspăt în memorie incendiul care a distrus 18 case în satul Wennington, în timpul unui val de căldură cumplit din iulie 2022 – cea mai grea zi pentru brigada de pompieri a Londrei de când bombele germane au dat oraşul pradă flăcărilor în al Doilea Război Mondial. Pentru a fi mai flexibil, serviciul a cumpărat de atunci patru vehicule de sprijin de teren, suficient de agile încât să ajungă în locuri inaccesibile maşinilor obişnuite de pompieri. Aceste 4x4-uri, capabile să „pompeze din mers”, au fost mobilizate de 34 de ori anul acesta, inclusiv la incendii obişnuite.
Brigada londoneză a încurajat totodată autorităţile locale şi proprietarii de terenuri să creeze bariere naturale împotriva focului – tunzând iarba din apropierea locuinţelor şi a firmelor, arând terenul pentru a îndepărta materialele inflamabile şi curăţând jgheaburile de frunze uscate. Sunt genul de strategii binecunoscute australienilor, menite să împiedice răspândirea flăcărilor.
Astfel de recomandări au devenit cu atât mai relevante cu cât numărul pompierilor a scăzut. Steve Wright, secretarul general al Sindicatului Brigăzilor de Pompieri, spune că echipajele au fost puse la grea încercare de reducerile de personal – cu 12.000 de pompieri mai puţini în Marea Britanie astăzi faţă de 2010 –, ceea ce le-a întârziat ajungerea la intervenţii şi a dus la mai multe incendii scăpate de sub control.
„Situaţia nu va face decât să se înrăutăţească, iar guvernul trebuie să o ţină sub control”, avertizează el. „Nu vorbim despre landă sau despre bălării. Se întâmplă în oraşe, în municipii şi în sate din toată Marea Britanie”.
O problemă globală
Tensiunile resimţite de serviciile locale se regăsesc şi la nivel global. Sezoanele de incendii din America de Nord şi Australia devin tot mai lungi şi se suprapun tot mai mult, subminând înţelegerile de lungă durată privind împărţirea aeronavelor şi a pompierilor între SUA, Canada şi Australia. Potrivit unui studiu de anul trecut, suprapunerea dintre cele două regiuni ar putea creşte, până în 2050, la o perioadă de patru până la 29 de zile în fiecare an.
Deşi principalul motor al sezoanelor de incendii tot mai „sincronizate” la nivel global este dezechilibrul climatic, potrivit unei cercetări publicate în februarie, variaţiile naturale înrăutăţesc adesea situaţia.
Revenirea fenomenului El Niño – tiparul climatic ciclic care amplifică extremele meteorologice – a alarmat Australia şi Indonezia din cauza riscului sporit de incendii pe care îl aduce. Biroul australian de meteorologie anunţa săptămâna aceasta că actualul El Niño ar putea fi cel mai puternic din istoria măsurătorilor şi ar putea fi însoţit de un dipol pozitiv al Oceanului Indian – un tipar meteorologic înrudit care, împreună cu El Niño, a dus la unii dintre cei mai fierbinţi şi mai secetoşi ani din istoria Australiei. Zone întinse din Asia de Sud-Est şi Oceania ar putea lua curând foc.
Iau guvernele în serios ameninţarea?
„Urgenţa climatică ucide”, a declarat Pedro Sánchez, premierul Spaniei, luni, în timpul unei vizite la postul de comandă avansat din Almería, de unde pompierii stinseseră săptămâna trecută unul dintre cele mai mortale incendii din istoria ţării. „Prin urmare, toate nivelurile guvernării şi societatea în ansamblu trebuie să se ridice la înălţimea provocării din faţa noastră”.
Şi totuşi, politicile de reducere a poluării cu carbon din ţările bogate sunt departe de ceea ce ar fi necesar pentru a împiedica încălzirea planetei cu 1,5°C peste nivelurile preindustriale până la sfârşitul secolului. În acelaşi timp, folosirea focului ca instrument de gestionare a terenurilor – de pildă prin arderi controlate, care previn creşterea excesivă a vegetaţiei ce alimentează mega-incendiile – este încă privită ca o noutate în aceleaşi ţări. Excepţie fac Canada şi Australia, care au făcut eforturi de a integra strategiile de gestionare a focului ale populaţiilor indigene, în locul simplei suprimări a flăcărilor.
În Europa, schimbarea de mentalitate în rândul pompierilor a început să se reflecte şi în politici. La sfârşitul lunii iunie, statele membre ale UE au aprobat o strategie fără caracter obligatoriu de gestionare a riscului de incendii, care încurajează arderile planificate, curăţarea manuală a tufişurilor şi peisaje mai diverse. Mecanismul de protecţie civilă al UE, care permite statelor membre aflate în dificultate să ceară sprijin de la vecini, a fost consolidat anul acesta prin desfăşurarea preventivă de pompieri din alte regiuni. În 2025, incendiile record care au pârjolit un milion de hectare au dus la mai multe cereri de ajutor ca oricând.
Însă, deşi mecanismul în sine „funcţiona perfect”, echipele de pompieri erau trimise în situaţii extreme cum nu mai văzuseră niciodată, spune Caamaño. El vorbea din Indonezia, unde pregătea echipe de pompieri pentru „arderea sălbatică” ce urma să lovească în curând Asia de Sud-Est.
„Am sentimentul că mereu suntem în urma urgenţei”, mărturiseşte el. „Şi urgenţa e cea care ne guvernează pe noi, în loc să o guvernăm noi pe ea”.
