×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Istoria Cupelor Mondiale. Franţa 1998

de Ionuţ Tătaru   •   21 Mai 2010   •   13:46
12 iulie 1998. Ziua finalei campionatului mondial. Marea favorită, Brazilia, urma să întâlnească ţara gazdă, Franţa. În hotelul în care erau cazaţi sud-americanii se întâmplă un lucru care alertează pe toată lumea. Roberto Carlos anunţă staff-ul naţionalei că, în camera sa, Ronaldo are un fel de criză. Panica se instalează rapid. Il Fenomeno este transportat la spital, dar medicii nu-i găsesc nimic anormal din punct de vedere fizic. Cel mai probabil, la cei doar 21 de ani ai săi, cel mai bun fotbalist al lumii a cedat sub presiunea momentului.



Selecţionerul Braziliei, Mario Zagallo decide iniţial să nu-l titularizeze pe Ronaldo. Dar la insistenţele jucătorului - se vorbeşte chiar şi de intervenţia sponsorului oficial al naţionalei, Nike - se răzgândeşte. O mutare pentru care marii favoriţi vor plăti. Principala lor armă a făcut doar act de prezenţă, prim-planul fiind luat de Zidane. Mijlocaşul lui Juventus a marcat de două ori şi a adus primul titlu din istorie Franţei.

PRIMA CUPĂ MONDIALĂ CU 32 DE ECHIPE

Cupa Mondială revenea în Franţa după 60 de ani. Diferenţele erau uriaşe. Dacă în preliminariile pentru ediţia din 1938 au participat 37 de echipe, de această dată 174 de naţionale s-au luptat pentru un loc la primul turneu final cu 32 de participante. Cel mai important nume care nu a reuşit calificarea a fost Portugalia, în timp ce Croaţia, Jamaica, Japonia şi Africa de Sud au bifat prima lor prezenţă la cea mai importantă competiţie sportivă a lumii.



În afară de creşterea numărului echipelor participante, campionatul mondial din Franţa a propus şi alte premiere. Astfel, tragerea la sorţi a grupelor a avut loc pe un stadion, Velodrome din Marseille, a fost introdusă regula "golului de aur", aplicată şi la europeanul din 1996, iar arbitrii asistenţi au indicat pentru prima oară minutele de prelungire dictate de central, prin intermediul plăcilor electronice.

Un alt eveniment demn de semnalat este acela petrecut cu două zile înainte de startul turneului final. După un mandat de 24 de ani în fruntea FIFA, brazilianul Joao Havelange îi lăsa locul elveţianului Sepp Blatter. Despre noul şef al fotbalului mondial, un jurnalist german spunea, mai în glumă, mai în serios, că „are 50 de idei noi în fiecare zi, iar 51 sunt proaste”.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI

Numărul mai mare al echipelor participante, 32 faţă de 24 la ediţiile anterioare, a impus un nous sistem de desfăşurare a competiţiei. Au fost alcătuite opt grupe de câte patru, primele două clasate urmând a avansa în optimile de finală. Pentru prima oară în istorie, România s-a numărat printre capii de serie, ceea ce a stârnit mânia englezilor. Cele două naţionale au avut ocazia de a-şi regla conturile chiar pe teren, fiind repartizate în aceeaşi grupă.

La fel ca şi în 1994, tricolorii au început cu o victorie în faţa Columbiei, completată apoi de un succes istoric împotriva Angliei. Cu biletele pentru optimi în buzunar după doua etape, românii au remizat cu Tunisia, într-un meci amintit mai mult pentru părul blond al băieţilor noştri decât pentru calitatea fotbalului prestat de elevii lui Anghel Iordănescu. Englezii au mers şi ei mai departe, după ce au învins Columbia în partida decisivă.

Marea surpriză a primei faze a reprezentat-o eliminarea Spaniei. Raul&co. au pierdut primul meci, 2-3 cu Nigeria, şi au remizat fără goluri cu Paraguay. În zadar au învins ibericii Bulgaria în ultima partidă, scor 6-1, soarta lor fusese deja pecetluită. La fel ca de fiecare dată, spaniolii soseau la Cupa Mondială ca favoriţi şi sfârşeau prin a fi eliminaţi prematur. A fost singurul şoc oferit de faza grupelor, restul numelor mari - Brazilia, Italia, Argentina, Olanda, Germania Franţa - reuşind să se califice fără emoţii.

Derbyul optimilor de finală a fost confruntarea dintre Anglia şi Argentina, care s-a desfăşurat pe Stade Geoffroy-Guichard din Saint-Etienne. Batistuta a deschis scorul pentru sud-americani, însă Shearer, din penalty, şi Owen au întors rezultatul în numai şase minute. În prelungirile primei reprize, Javier Zanetti a făcut 2-2, scor care se va menţine până în minutul 120. Ince şi Batty au ratat la loviturile de departajare, iar "pumele" au avansat în sferturi.

De dramatism au avut parte şi gazdele, care s-au calificat graţie "golului de aur" reuşit de Laurent Blanc în meciul cu Paraguay. Tabloul fazei următoare a fost completat de Italia, Brazilia, Danemarca, Germania, Olanda şi Croaţia, care a eliminat România în urma unui gol marcat de Suker din penalty.

Aflată la prima prezenţă la un campionat mondial, Croaţia a detonat bomba sferturilor de finală, Suker şi coechipierii săi câştigând cu un sec 3-0 şi calificându-se în semifinale, acolo unde urmau să de piept chiar cu echipa gazdă. La fel ca şi în optimi, francezii au trecut prin mari emoţii până să se califice. De această dată a fost nevoie de loviturile de la 11 metri pentru ca trupa lui Jacquet să treacă de Italia, penaltyul decisiv fiind ratat de Di Biagio. Careul de aşi a fost completat de Brazilia, care a învins Danemarca cu 3-2 în probabil cel mai frumos meci al turneului, şi Olanda, învingătoare în faţa Argentinei printr-un gol marcat de Bergkamp când toată lumea aştepta prelungirile.

Pentru prima oară din 1978, olandezii aveau o echipă capabilă să ajungă în finală. Dar visul lor s-a încheiat în semifinala cu Brazilia. Ronaldo a deschis scorul în debutul părţii secunde, însă Kluivert a trimis meciul în prelungiri cu când mai erau trei minute de joc. Prima finalistă s-a decis la loteria penaltyurilor Cocu şi Ronald de Boer au ratat, oferindu-le sud-americanilor ocazia de a-şi apăra titlul cucerit în 1994.



În cealaltă semifinală, Suker a deschis scorul pentru Croaţia, dar replica francezilor a fost instantanee. Thuram a egalat după un minut şi tot jucătorul născut în Guadeloupe a mai marcat o dată pentru prima finală din istoria Franţei. Au fost singurele reuşite ale fundaşului francez în tricoul naţionalei. Nici că-şi putea alege un moment mai bun pentru a ieşi în faţă.

Obosiţi şi dezamăgiţi după semifinala cu Brazilia, olandezii au pierdut meciul pentru locul 3. Alături de performanţa de a prinde podiumul la prima prezenţă la un turneu final, croaţii au dat şi golgeterul competiţiei. Davor Suker a înscris golul victoriei împotriva batavilor şi a încheiat Cupa Mondială cu şase reuşite, depăşindu-i pe Batistuta şi Vieri.



După ce în anii '80 au pierdut două semifinale de campionat mondial, pentru francezi a sosit şi momentul triumfului. O dublă a lui Zidane în prima repriză, după două faze identice, lovitură de cap în urma unor cornere, a rezolvat practic finala. Deşi în partea a doua Desailly a fost eliminat, băieţii lui Jacquet au reuşit să mai înscrie o dată, prin Petit.


Într-un final, competiţia pornită din ambiţia unui francez a fost câştigată de compatrioţii săi.





OMUL TURNEULUI: ZINEDINE ZIDANE


În momentul în care Aime Jacquet a anunţat lotul cu care intenţiona să aducă primul titlu mondial Franţei toată presa din Hexagon i-a sărit în cap selecţionerului. Îndrăznise să-i lase pe dinafară pe Ginola şi Cantona, emblemele fotbalului francez în acea perioadă. Toată presiunea fanilor şi a jurnaliştilor l-a lăsat rece pe tehnician. Avea propriile idei şi un superjucător capabil să decidă de unul singur un joc la momentul potrivit.

Născut la Marseille într-o familie de imigranţi algerieni, în 1972, Zidane a început fotbalul la 6 ani, într-o echipă obscură din oraşul natal. A fot imediat remarcat de un scouter al lui AS Cannes, care i-a propus să dea probe la clubul din sudul Franţei. A rămas şi, la numai 17 ani, a debutat în Ligue I. În 1992 a venit transferul la Bordeaux şi începutul urcuşului. Alături de Lizarazu şi Dugarry, i-a condus pe bordelezi spre finala Cupei UEFA din 1996, pierdută însă în faţa lui Bayern. După un campionat european excelent, în care Franţa s-a oprit în semifinale, Zizou a semnat cu Juventus, acolo unde va rămâne în următorii cinci ani.

Cupa Mondială din 1998 a fost prima la care Zidane a participat. Franţa ratase calificarea la precedentele două ediţii, iar acum aşteptările erau foarte mari. "Cocoşii" au început turneul cu o victorie împotriva Africii de Sud, scor 3-0, şi au continuat cu o alta contra Arabiei Saudite. Succesul cu asiaticii a fost însă umbrit chiar de un gest urât al decarului, care a fost eliminat după un fault grosolan asupra lui Fuad Anwar. Francezii se vedeau astfel nevoiţi să joace următoarele două partide fără creierul de la mijlocul terenului.

După ce au învins Danemarca în ultimul meci din grupă şi Paraguayul în optimi, graţie unui "gol de aur" al lui Blanc, francezii au întâlnit Italia, în sferturi. Zidane a revenit după suspendare şi a transformat primul penalty al echipei sale, care în cele din urmă va câştiga loteria loviturilor de departajare. În semifinala cu Croaţia, prim-planul a fost luat de Thuram. Zizou îşi pregătea însă reprezentaţia de gală.



12 iulie 1998. Pe Stade de France, Franţa întâlnea Brazilia. Toată lumea îl aştepta pe Ronaldo, dar avea să-l aplaude pe Zidane. Mijlocaşul francez a marcat de două ori în prima repriză, de fiecare dată cu capul, şi a adus Franţei primul titlu mondial din istorie, devenind instantaneu eroul unei ţări întregi. La sfârşitul anului a primit Balonul de Aur şi titlu de cel mai bun jucător al lumii de la FIFA. Nici nu se putea altfel.

La doi ani distanţă, Franţa, tot cu Zidane protagonist, devenea şi campioană europeană. Un an mai târziu, a urmat transferul la Real Madrid, alături de care şi-a trecut în palmares şi Liga Campionilor, ultimul trofeu important care-i lipsea. În 2006, la capătul unei Cupe Mondiale în care a strălucit şi şi-a condus coechipierii în finală, dar pe care a părăsit-o după un gest inexplicabil, Le Roi Zizou a agăţat ghetele-n cui. Avea numai 34 de ani.

ROMÂNIA LA CUPA MONDIALĂ DIN 1998



Evoluţia senzaţională de la Mondialul american şi calificarea la Europeanul din 1996 şi-au arătat roadele la tragerea la sorţi a preliminariilor pentru Cupa Mondială din Franţa. România a fost cap de serie şi a avut parte de o grupă cât se poate de lejeră: Irlanda, Lituania, Macedonia, Islanda şi Liechtenstein. În aceste condiţii, tricolorii au defilat în drumul spre turneul final, doar golul marcat de Cascarino în ultimul meci al calificărilor împiedicându-i pe Hagi&co. să obţină punctaj maxim.

România s-a văzut în onoranta poziţie de a fi cap de serie şi la Cupa Mondială. Sorţii au decis ca adversari să ne fie Anglia, Columbia şi Tunisia. Începutul a fost bun. Victorie cu 1-0 în faţa Columbiei, printr-un gol de poveste marcat de Adrian Ilie. Sud-americanii pierdeau a doua oară consecutiv meciul de debut în faţa românilor.


A urmat marele duel cu Anglia. Ultimul succes al britanicilor în faţa României avusese loc la Cupa Mondială din 1970. De atunci, indiferent că vorbim de meciuri amicale sau oficiale, tricolorii nu au mai pierdut în faţa inventatorilor fotbalului. Nu s-a întâmplat nici în Franţa. Viorel Moldovan a deschis scorul în minutul 47, după un assist al lui Hagi. Noua minune a fotbalului englez, Michael Owen, a egalat când mai erau doar zece minute, dar Dan Petrescu nu a fost de acord cu remiza. În prelungirile partidei, Bursucul l-a ridiculizat pe Le Saux, colegul său de la Chelsea, şi a marcat golul ultimei victorii româneşti la un campionat mondial.




Victoria împotriva Angliei a asigurat elevilor lui Anghel Iordănescu calificarea în faza următoare. Euforici, românii au devenit blonzi peste noapte, devenind unul dintre punctele de atracţie ale competiţiei. Dar a fost şi un gest care, poate, a purtat ghinion. În ultimul meci din grupă, contra Tunisiei, a fost nevoie de oportunismul lui Viorel Moldovan pentru a se evita o înfrângere ruşinoasă, iar în optimi, Suker a transformat un penalty şi a pecetluit eliminarea băieţilor noştri. A fost ultima partidă a României la Cupa Mondială.

RONALDO PREGĂTEŞTE REVANŞA

După 68 de ani de aşteptare, Franţa reuşea în cele din urmă să cucerească titlul mondial. Şi o făcea cu stil şi în faţa propriilor suporteri, alăturându-se Uruguayului, Italiei, Angliei, Germaniei şi Argentinei în grupul ţărilor care au câştigat Cupa Mondială acasă. Marele învins al turneului a fost brazilianul Ronaldo, însă acesta se va revanşa la următoarea ediţie, prima găzduită de Asia şi de două ţări, Coreea de Sud şi Japonia.
credite ipotecare VreauCredit.ro

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati