×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Istoria Cupelor Mondiale. Germania 2006

de Ionuţ Tătaru   •   04 Iun 2010   •   12:00
În 1982, naţionala Italiei a sosit în Spania la puţin timp după Totonero, un scandal în care mai multe echipe fuseseră acuzate de colaborare cu mafia pariurilor şi care s-a lăsat cu retrogradări şi suspendări răsunătoare. În ciuda acestui fapt, squadra azzurra a cucerit titlul mondial, învingând forţe precum Argentina, Brazilia sau Germania.

După 24 de ani, în 2006, situaţia s-a repetat. Celebrul Calciopoli a lovit în plin în credibilitatea fotbalului italian. Marea caracatiţă creată de Luciano Moggi a fost dezvăluită, iar Juventus a plătit scump, fiind retrogradată şi rămânând fără două titluri de campioană, câştigate în 2005 şi 2006. Însă chiar şi în aceste condiţii, cu o echipă în care şi-au făcut loc mulţi dintre jucătorii bianconerri, Italia a obţinut cel de-al patrulea triumf la Cupa Mondială, după un turneu final aproape perfect.

CONTROVERSE LA ALEGEREA GAZDEI

Alegerea gazdei Cupei Mondiale din 2006 s-a făcut în iulie 2000, la Zurich, şi a trezit numeroase controverse. După ce Brazilia şi-a retras candidatura cu câteva zile înaintea scrutinului, iar Anglia şi Marocul au fost eliminate după primele două runde de votare, au mai rămas în cursă doar Germania şi Africa de Sud. Reprezentantul Oceaniei, Charles Dempsey, primise instrucţiuni să susţină cauza sud-africană, însă, acuzând „o presiune intolerabilă”, a preferat să se abţină. Astfel, europenii au obţinut organizarea celei de-a 18-a ediţii a campionatului mondial cu un scor de 12-11. Dacă Dempsey ar fi votat aşa cum ar fi trebuit să o facă, decizia finală i-ar fi aparţinut preşedintelui FIFA, Sepp Blatter, cunoscut ca un susţinător al africanilor. Însă, în ciuda acestor controverse, germanii, nici nu se putea altfel, s-au ridicat la înălţimea evenimentului, competiţia pe care au găzduit-o pentru a doua oară în istorie dovedindu-se un succes din toate punctele de vedere.



În preliminariile pentru Cupa Mondială din 2006 au luat startul 198 de echipe naţionale. Principala noutate a reprezentat-o participarea deţinătoarei titlului, Brazilia, care, pentru prima oară, nu a mai fost calificată direct la turneul final. Cele mai importante nume care nu au reuşit să ajungă în Germania au fost Turcia, locul 3 la ediţia precedentă, Grecia, câştigătoarea campionatului european din 2004, Senegal, sfertfinalistă în 2002, dar şi două forţe ale Africii a căror prezenţă la mondiale devenise ceva obişnuit, Camerun şi Nigeria.

În schimb, nu mai puţin de opt ţări s-au aflat în premieră pe tabloul unei competiţii atât de importante: Angola, Coasta de Fildeş, Ghana, Togo, Trinidad Tobago, Cehia, Ucraina şi Serbia şi Muntenegru. Ultimele trei mai participaseră şi la alte ediţii, dar ca parte a Cehoslovaciei, Uniunii Sovietice, respectiv Iugoslaviei. De asemenea, pentru prima oară din 1982, toate cele şase confederaţii afiliate la FIFA aveau cel puţin o reprezentantă la turneul final.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI

12 stadioane, construite special pentru Cupa Mondială sau refăcute aproape în totalitate, au găzduit meciurile Cupei Mondiale din 2006. Sistemul a rămas acelaşi de la precedentele două ediţii la care au participat 32 de echipe, renunţându-se însă la regula "golului de aur" în fazele eliminatorii.

Turneul a început în forţă. Germania a învins Costa Rica cu 4-2, în meciul de deschidere cu cele mai multe goluri din istoria Cupei Mondiale. După ce au trecut şi de Polonia şi Ecuador, gazdele au terminat grupa pe primul loc, fiind însoţiţi în optimi de ecuadorieni. De altfel, prima fază a competiţiei nu a produs mari surprize, favoritele reuşind să-şi câştige la pas grupele din care au făcut parte. Singurele intruse au fost naţionalele din Ecuador, Ghana şi Australia, care au luat faţa Poloniei, Cehiei, respectiv Croaţiei. Trendul era cât se poate de clar. Marile forţe ale fotbalului reveneau la conducere.

Cea mai mare dezamăgire a fost naţionala Serbiei şi Muntenegrului. Calificaţi la turneul final la capătul unor preliminarii aproape perfecte, fără să cunoască înfrângerea şi cu un singur gol primit, Stankovic&co. au pierdut toate cele trei meciuri din grupă, în partida cu Argentina fiind practic dezmembraţi de naţionala "pumelor" care a câştigat cu 6-0 şi se anunţa una dintre marile favorite la titlul suprem. Tot în faza grupelor s-a marcat golul 2000 din istoria Cupelor Mondiale. Autorul său a fost suedezul Marcus Allback, în meciul Anglia-Suedia 2-2.

Sita a început să cearnă în optimile de finală. Abia acum primele nume importante au început să-şi facă bagajele şi să revină acasă. A fost cazul Olandei, învinsă de Portugalia cu 1-0, sau al Spaniei, ibericii nereuşind să-şi apere avantajul pe care l-au luat în prima repriză în faţa Franţei. În celelalte meciuri au continuat rezultatele normale. Germania a trecut de Suedia cu două goluri reuşite în debutul partidei, Beckham a adus victoria Angliei împotriva Ecuadorului, Italia, deşi în inferioritate numerică după eliminarea lui Materazzi, a eliminat Australia cu un penalty transformat de Totti când toată lumea se pregătea de prelungiri, iar Brazilia a bătut cu scor de forfait Ghana, ocazie cu care Ronaldo a devenit cel mai bun marcator din istoria Cupelor Mondiale, cu 15 goluri. Dramatismul a fost prezent în duelurile Argentina-Mexic, decis de o bijuterie de gol a lui Maxi Rodriguez în timpul suplimentar, şi Elveţia-Ucraina, ex-sovieticii impunându-se în urma loviturilor de departajare.

Exceptând meciul Italia-Ucraina, câştigat la pas de squadra azzurra, celelalte partide din sferturile de finală ar fi putut fi oricând întâlniri care să se dispute cu trofeul Cupei Mondiale pe masă. De altfel, două dintre ele au şi fost reeditări ale unor finale din trecut. La Berlin, Argentina a deschis scorul în faţa Germaniei, însă tactica prudentă a lui Jose Pekerman avea să-i coste scump pe sud-americani. Gazdele s-au aruncat în atac şi au reuşit, cu zece minute înainte de sfârşit, să egaleze. Cum în prelungiri nu s-a mai marcat, totul s-a decis la loteria penaltyurilor, acolo unde, ca de obicei, au învins nemţii. Astfel, una dintre cele mai talentate generaţii ale fotbalului argentinian, cu jucători precum Ayala, Mascherano, Cambiasso, Crespo sau Messi, rata o ocazie uriaşă de a cuceri titlul mondial.

Tot loviturile de departajare au făcut diferenţa şi în meciul dintre Anglia şi Portugalia, încheiat fără gol. Aşa cum nemţii câştigă întotdeauna la penaltyuri, la fel englezii pierd. Lusitanii au avut nervii mai tari şi, pentru prima oară din 1966, s-au calificat între primele patru echipe ale lumii. Ultimul sfert de finală a fost reeditarea ultimului act din 1998, Brazilia-Franţa. Şi de această dată, cei care s-au impus au fost europenii, printr-un gol marcat de Henry. Însă eroul partidei a fost Zidane, mijlocaşul "cocoşilor" având o evoluţie senzaţională, încununată de un assist perfect pentru coechipierul său din avanposturi. De cealaltă parte, brazilienii puneau capăt unei serii fără precedent în istoria Cupei Mondiale, 11 victorii consecutive la turneul final. Europa acapara semifinalele campionatului mondial, fapt nemaiîntâlnit din 1982.



Prima semifinală a fost un nou episod dintr-un duel devenit clasic la Cupa Mondială, Germania-Italia. Şi de această dată, partida a fost una memorabilă, la fel ca cele din 1970 sau 1982. Timp de 119 minute, balanţa a înclinat, pe rând, de ambele părţi. Jucătorii celor două echipe au ratat ocazii care mai de care mai mari, însă mingea a refuzat să intre în vreuna dintre porţi. A făcut-o însă când se făceau pregătirile pentru loviturile de la 11 metri. Grosso, fundaşul stânga al italienilor, a primit o minge în colţul careului de 16 metri al gazdelor şi a şutat perfect la colţul lung, fără speranţe pentru Lehmann. Cu numai 60 de secunde rămase la dispoziţie pentru a continua să spere la finală, germanii s-au aruncat orbeşte asupra adversarului, însă când faci asta contra squadrei azzurra trebuie să te aştepţi să plăteşti. Căpitanul Cannavaro a ieşit imperial din apărare şi a recuperat mingea, apoi a lansat un contraatac. Gilardino a ţinut balonul exact cât a trebuit, i-a pasat perfect lui Del Piero şi soarta calificării în ultimul act era pecetluită. În 14 meciuri jucate la Dortmund, germanii nu pierduseră niciodată. Au făcut-o exact când nu trebuia.

Cealaltă semifinală a fost decisă de un penalty transformat de Zidane în prima repriză. Franţa reuşea, mai ales datorită decarului său, să prindă ce-a de-a doua finală de campionat mondial în numai opt ani. De cealaltă parte, Portugalia se oprea în penultimul act, la fel ca în 1966, şi se afla la al doilea eşec consectiv, după ce în 2004 pierduse, chiar pe teren propriu, ultimul act al europeanului în faţa Greciei. Lusitanii vor ceda şi în meciul pentru locul 3, Germania impunându-se cu 3-1 şi mulţumindu-se cu titlul de golgeter câştigat de Miroslav Klose, care a marcat de cinci ori.



Finala Cupei Mondiale din 2006 s-a jucat pe Olympiastadion din Berlin, pe 9 iulie, iar începutul său a fost unul abrupt. Zidane a deschis scorul în minutul 7 din penalty, însă italienii au replicat imediat, Materazzi reluând în plasă centrarea din corner a lui Pirlo. În ciuda faptului că cele două echipe au mai trecut pe lângă gol, nu s-a mai marcat. Momentul probabil decisiv pentru soarta meciului a avut loc în minutul 20 al prelungirilor şi i-a avut drept protagonişti pe cei doi marcatori. Provocat de Materazzi, Zidane şi-a pierdut cumpătul şi s-a înfipt cu capul în pieptul fundaşului italian. Eliminare pentru Zizou, care părăsea fotbalul pe uşa din dos. Imaginea cu jucătorul francez îndreptându-se spre vestiare şi trecând pe lângă râvnitul trofeu a rămas emblematică. Fără omul lor numărul unu, "cocoşii" şi-au pierdut concentrarea şi nu au rezistat presiunii de la loteria loviturilor de departajare, acolo unde ratarea lui Trezeguet s-a dovedit a fi decisivă.



La sosirea în Germania, puţini erau cei care ar fi pariat pe squadra lui Marcello Lippi. Italia venea la Cupa Mondială după celebrul Caciopoli, în urma căruia Juventus a fost retrogradată, iar Milan, Lazio, Fiorentina şi alte echipe au fost depunctate. Însă succesul final al azzurrilor a fost cu atât mai meritat. O echipă formată din mulţi jucători implicaţi direct în scandalul care a zguduit fotbalul italian au dat dovadă de caracter şi au dus în Cizmă, pentru a patra oară, trofeul Cupei Mondiale. Doar Brazilia, de cinci ori, a câştigat de mai multe ori.

OMUL TURNEULUI: FABIO CANNAVARO


Decizia de a i se acorda lui Zinedine Zidane titlul de cel mai bun jucător al Cupei Mondiale din 2006 a stârnit destule controverse, mai ales din cauza gestului pe care francezul l-a făcut în finală. Pentru multă lume, mai ales dintre suporteri, adevărata vedetă a turneului a fost Fabio Cannavaro, căpitanul squadrei azzurra.

Născut la Napoli, pe 13 septembrie 1973, Fabio a debutat chiar la clubul din sudul Italiei, însă a explodat cu adevărat la Parma, unde a evoluat timp de şapte ani, din 1995 până în 2002. După o experienţă nereuşită de două sezoane la Inter, a fost transferat de Juventus, reuşind alături de echipa piemonteză să câştige două titluri, în 2005 şi 2006. Va rămâne însă fără amândouă în urma scandalului Calciopoli, dar se va revanşa în Germania.



Pare incredibil pentru un fundaş, dar Cannavaro a reuşit să încheie Cupa Mondială fără să primească vreun cartonaş galben. Şi asta în condiţiile în care s-a aflat pe teren toate meciurile. Memorabilă rămâne prestaţia sa din semifinala cu Germania, încununată de intercepţia care a declanşat contraatacul din care italienii au marcat cel de-al doilea gol. În finala de la Berlin, a bifat selecţia cu numărul 100 în squadra azzurra, iar faptul că a fost primul care a ridicat deasupra capului trofeul a fost, probabil, cel mai frumos cadou posibil. La sfârşitul anului 2006 a primit Balonul de Aur şi titlul de cel mai bun jucător al lumii de la FIFA.

După turneul final, Cannavaro a fost cumpărat de Real Madrid, în capitala Spaniei petrecând trei sezoane, mai degrabă cenuşii. Chiar şi în aceste condiţii, fundaşul italian şi-a trecut în palmares două titluri de campion şi o Supercupă. Sezonul 2009-2010 l-a găsit revenind la Juventus, însă evoluţiile sale şi ale echipei au fost departe de aşteptările echipei. Faptul că în urmă cu câteva zile a semnat cu arabii de la Al-Ahli este dovada cea mai bună că o carieră de excepţie se apropie de final. Până atunci, mai este de purtat un război. Cel din această vară, din Africa de Sud.

ROMÂNIA ÎN PRELIMINARIILE CUPEI MONDIALE DIN 2006


În ciuda faptului că veneau după campanii de calificare ratate, pentru campionatul mondial din 2002 şi cel european din 2004, speranţele de a-i vedea din nou pe tricolori la un turneu final erau destul de mari. Asta deşi adversarii hărăziţi de sorţi nu erau dintre cei mai uşori: Olanda, Cehia, Finlanda, Macedonia, Armenia şi Andora. Începutul preliminariilor a fost încurajator, cel puţin din punctul de vedere al rezultatelor. Două victorii la limită cu Finlanda şi Macedonia, cărora li s-a adăugat un succes scontat în Andora. Înfrângerea de la Praga, 0-1 cu Cehia, dar, mai ales, remiza ruşinoasă cu Armenia i-au fost fatale selecţionerului Anghel Iordănescu. Antrenorul care realizase cea mai mare performanţă din istoria echipei naţionale, sferturi de finală la World Cup 1994, a fost demis şi înlocuit cu ultimul tehnician care reuşise o calificare la o competiţie importantă, Victor Piţurcă.

Al doilea mandat al lui Piţurcă a început cu stângul. Două înfrângeri din trei meciuri, ambele cu Olanda, între ele survenind victoria din Macedonia. Uşor-uşor, Piţi a reglat lucrurile din mers şi speranţele de a merge în Germania au crescut, mai ales după victoria cu 2-0 cu Cehia. România nu mai stâtea însă doar la mâna proprilor rezultate, ci avea nevoie şi de alţi paşi greşiţi ai cehilor. Olanda şi-a făcut treaba şi a învins la Praga, în acel moment fiind nevoie ca Nedved&co. să nu câştige în Finlanda. Un succes al nordicilor sau o remiză i-ar fi trimis pe jucătorii noştri la mondiale, datorită rezultatelor directe.

Cehia s-a impus însă cu 3-0 la Helsinki şi obţinea biletele pentru baraj şi, ulterior, pentru turneul final. Acel egal din Armenia a contat extrem de mult în economia calificării. A existat însă şi un câştig în aceste preliminarii. Piţurcă a reuşit să formeze o echipă naţională care îşi va lua revanşa în faţa Olandei şi va câştiga lupta pentru un loc la campionatul european din 2008.

RECORDURI NEGATIVE DIN PUNCT DE VEDERE AL SPORTIVITĂŢII

Cupa Mondială din 2006 a oferit, în general, un fotbal de calitate, dar a stabilit şi două recorduri negative din punct de vedere al sportivităţii. Arbitrii turneului final au acordat 345 de cartonaşe galbene şi 28 roşii. Celebru va rămâne însă cel primit de Zidane în finală, un moment care a încheiat trist cariera unui fotbalist fabulos. Eliminarea francezului s-a dovedit a fi una importantă, echipa lui Domenech pierzându-şi principalul executant al penaltyurilor, cele care au decis în cele din urmă soarta titlului. Poate calmul lui Zizou în astfel de momente i-ar fi inspirat pe coechipierii săi, însă victoria Italiei nu poate fi pusă la îndoială. Măcar pentru mutarea de maestru a lui Lippi din semifinala cu Germania, antrenorul squadrei azzurra forţând în prelungirile partidei cu patru atacanţi. Spuneţi ce doriţi, dar la aşa ceva se aşteptau foarte puţini. Nu trebuie uitat faptul că jucătorii italieni au avut puterea de a lăsa deoparte toate scandalurile de acasă şi să intre pe teren decişi să dea tot ce au mai bun. Şi le-a ieşit. Contrar tuturor pronosticurilor.
Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati