×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Poveştile Cupei Mondiale. Meciul care nu a avut loc

de Ionuţ Tătaru   •   11 Apr 2014   •   12:06

21 noiembrie 1973. Pe Estadio Nacional din Santiago este programat duelul dintre Chile şi Uniunea Sovietică, returul barajului de calificare la Cupa Mondială din 1974. Chilienii intră pe teren şi se aliniază la centru, aşteptând intonarea imnului. Urmează salutul către public, care a umplut aproximativ jumătate din capacitatea arenei, şi începutul partidei. Jucătorii sud-americani pasează între ei, avansând către careul advers. Mingea ajunge la căpitanul Francisco "Chamaco" Valdes Munoz, care înscrie în poarta goală. Trecuseră mai puţin de 30 de secunde de la primul fluier al arbitrului.

Dar golul nu s-a născut datorită calităţilor fotbalistice ale echipei gazdă, ci ca urmare a faptului că chilienii jucau împotriva nimănui. Sovieticii au protestat faţă de evenimentele recente din Chile, unde avusese loc o lovitură de stat care a dus la înlocuirea regimului lui Salvador Allende cu dictatura militară a lui Augusto Pinochet, şi au boicotat manşa a doua a barajului. Un nou front se deschisese în Războiul Rece, iar pe fondul acesta a avut loc episodul absurd descris mai sus. O dovadă în plus că, dincolo de declaraţiile oficiale, politica a influenţat sportul în multe ocazii şi aproape de fiecare dată într-un mod negativ.

Lovitura de stat

În 1970, Salvador Allende devenea primul preşedinte marxist din America Latină ajuns la putere în urma unor alegeri democratice. Un rol important în victoria sa l-a jucat Uniunea Sovietică. Potrivit unui fost ofiţer KGB, Vasili Mitrokhin, Allende a solicitat şi a primit ajutor financiar de la Moscova, iar istoricul Christopher Andrew, specialist în relaţii internaţionale şi în istoria servicilor secrete, susţine că sprijinul primit din partea Kremlinului s-a dovedit decisiv pentru rezultatul alegerilor. Dar, cu toate că era un politician de stânga şi că fusese susţinut de sovietici, noul preşedinte s-a alăturat Mişcării de Nealiniere, a respins politica blocurilor specifică Războiului Rece şi a cerut crearea unui mecanism prin care ţările din Lumea a Treia să poată participa la procesul decizional. Mai mult decât atât, a evitat să adopte modelul sovietic, ceea ce l-a determinat pe Fred Landis, un analist care a petrecut mult timp în Chile, să spună că regimul condus de Allende era considerat ca având potenţialul de a deveni o problemă la fel de mare ca şi Iugoslavia lui Tito pentru URSS.

Deşi natura relaţiilor dintre Chile şi Uniunea Sovietică în timpul mandatului lui Allende continuă să fie un subiect de dezbatere, este evident că, cel puţin din punct de vedere ideologic, statul sud-american era mai apropiat de URSS decât de Statele Unite. De altfel, liderii de la Washington nu au privit cu ochi buni victoria din alegeri a lui Allende şi în cei trei ani în care acesta s-a aflat în funcţie au făcut tot posibilul să-l înlăture de la putere. SUA nu erau deloc dispuse să accepte existenţa unui alt aliat al sovieticilor în propria emisferă. La trei zile după alegerea lui Allende, preşedintele american Richard Nixon spunea într-o reuniune a Consiliului Naţional de Securitate că „nu trebuie să lăsăm America Latină să o ia pe acest drum fără să suporte consecinţele”. O poziţie mult mai tranşantă a avut Secretarul de Stat, Henry Kissinger, care a afirmat că „nu văd de ce ar trebui să lăsăm o ţară să devină marxistă doar pentru că populaţia sa este iresponsabilă”.



Deciziile luate de Allende în scurtul său mandat l-au făcut popular în rândul muncitorilor şi al sindicatelor, dar au determinat o puternică opoziţie în Congres, printre industrialişti şi, mai ales, în Armată. Astfel, pe 11 septembrie 1973, a fost înlăturat printr-o lovitură de stat condusă de şeful Armatei, generalul Augusto Pinochet, şi care a beneficiat de acordul tacit al CIA. Asediat în Palatul Moneda, palatul prezidenţial, Allende a refuzat orice ofertă de a renunţa la putere şi a difuzat un ultim mesaj către susţinătorii săi, înainte de a se sinucide folosind un AK-47 primit cadou de la Fidel Castro cu doi ani înainte.

Imediat după ce lovitura de stat a reuşit, conducerea ţării a fost preluată de o dictatură militară, condusă de Pinochet şi din care mai făceau parte amiralul Jose Toribio Merino, reprezentantul Marinei, generalul Gustavo Leigh, din partea forţelor aeriene, şi generalul Cesar Mendoza, şeful poliţiei. Constituţia şi Congresul au fost suspendate, au fost impuse cenzura şi starea de asediu, în timp ce toate partidele şi orice activităţi politice au fost interzise. Junta a avut atât rol executiv cât şi legislativ până la sfârşitul anului 1974, când puterea executivă i-a fost transferată lui Pinochet, care ocupa funcţia de preşedinte al ţării.



Toate măsurile luate în perioada în care Allende a condus ţara au fost anulate, iar Pinochet a pornit o campanie puternică de represalii împotriva opozanţilor politici ai regimului, comuniştii fiind principalele ţinte. Mii de oameni au fost omorâţi sau au dispărut pur şi simplu. În total, au căzut victime represaliilor peste 3.000 de oameni. În jur de 30.000-40.000 de persoane au fost torturate şi peste 200.000 au fost obligate să ia calea exilului. De furia noilor lideri ai ţării nu au scăpat nici simbolurile naţionale, precum celebrul cântăreţ Victor Jara sau poetul Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel în 1971, care au fost ucişi.

Stadionul Naţional din Santiago a fost transformat într-un adevărat centru de detenţie. Vestiarele erau folosite pe post de celule, iar terenul a devenit loc de execuţie. Mii de oameni erau torturaţi acolo unde ar fi trebuit să se joace fotbal. Cei care aveau norocul să scape cu viaţă erau obligaţi, în momentul eliberării, să semneze o declaraţie că au fost bine trataţi în timpul detenţiei. Se spune chiar că muzica celor de la The Beatles şi The Rolling Stones răsuna la maximum din vehiculele armatei, cu scopul de a acoperi ţipetele disperate ale oamenilor torturaţi.



În acest context, naţionala de fotbal a statului Chile se pregătea să întâlnească Uniunea Sovietică în barajul de calificare la Cupa Mondială din 1974.

Barajul

La două săptămâni după lovitura de stat, naţionala chiliană trebuia să călătorească în Uniunea Sovietică, pentru meciul tur al barajului. Evenimentele din ţară au schimbat însă planurile iniţiale. În ziua în care Allende a fost îndepărtat de la putere era programată o întâlnire între stafful tehnic şi jucători în care trebuiau discutate ultimele amănunte privind deplasarea la Moscova. Întâlnirea nu a mai avut loc, iar unii dintre fotbalişti au riscat chiar să fie arestaţi. „Când am ajuns, antrenorul, Luis Alamos, ne-a spus să ne întoarcem acasă. Eu trebuisa să revin la hotel şi, pe drum, soldaţii m-au oprit de vreo zece ori. Am scăpat de arest pentru că aveam o geantă cu inscripţia «Chile, echipa naţională de fotbal»”, a povestit fundaşul stânga Eduardo Herrera. În acelaşi timp, unii dintre jucători, precum Carlos Caszely sau Leonardo Veliz, cunoscuţi simpatizanţi ai socialiştilor, se temeau pentru soarta lor şi a familiilor.

În situaţia nou creată, au existat dubii că meciul se poate juca, în condiţiile în care junta a interzis oricărui cetăţean chilian să părăsească ţara. Doctorul echipei naţionale, Jacobo Helo, care era şi medicul personal al generalul Gustavo Leigh, a reuşit să-l convingă pe şeful forţelor aeriene şi unul dintre liderii juntei că meciul ar putea aduce un plus de imagine internaţională noului regim. În cele din urmă, Pinochet a permis echipei să meargă în Uniunea Sovietică, dar i-a avertizat pe jucători că orice referire la situaţia din ţară va avea consecinţe.

Chilienii nu au fost bine primiţi la Moscova. Relaţiile dintre cele două ţări avuseseră de suferit în urma loviturii de stat, criticată dur de sovietici. În timp ce SUA au recunoscut noul regim de la Santiago, Kremlinul a rupt relaţiile diplomatice cu Chile şi şi-a chemat abasadorul din statul sud-american. Astfel, nu a fost nicio surpriză atunci când, la sosirea delegaţiei chiliene pe aeroportul Şeremetievo, doi dintre jucători au fost reţinuţi mai mult timp pe motiv că existau „discrepanţe în fotografiile din paşaport”.

Pe 26 septembrie 1973, pe Stadionul Lenin, Uniunea Sovietică şi Chile încheiau la egalitate, scor 0-0, un meci disputat în condiţii dificile, la -5 grade Celsius. Un rezultat foarte bun pentru sud-americani, pe terenul unei echipe care jucase în sferturi la precedenta ediţie a Cupei Mondiale, era vicecampioană a Europei şi eliminase Franţa în preliminarii. Singurul jurnalist chilian care a mers la Moscova, Hugo Gasc, a recunoscut că un rol important l-a avut arbitrul întâlnirii. „Era un anticomunist înverşunat. Împreună cu Francisco Fluxa, preşedintele delegaţiei noastre, l-am convins că nu ne poate lăsa să pierdem. Adevărul e că felul în care a condus jocul ne-a ajutat foarte mult”, a povestit Gasc.

Returul era programat aproape două luni mai târziu, pe 21 noiembrie. În această perioadă, situaţia din Chile s-a înrăutăţit şi, în ciuda eforturilor juntei de a ascunde ceea ce se petrecea, informaţii despre crimele şi torturile din statul sud-american apăreau tot mai des în presa internaţională. Uniunea Sovietică a protestat la FIFA şi a cerut ca meciul să nu se dispute pe Estadio Nacional din Santiago - „un stadion pătat cu sângele patrioţilor chilieni şi pe care sportivii sovietici nu pot evolua din motive morale” -, ci pe teren neutru. Şefii federaţiei din Chile au încercat să găsească un compromis şi au propus ca loc de disputare stadionul Sausalito, din Vina del Mar, care găzduise opt meciuri la Cupa Mondială din 1962, inclusiv semifinala dintre Iugoslavia şi Cehoslovacia. Junta a respins această variantă, iar FIFA, ca răspuns la plângerea sovietică, a trimis o comisie care să inspecteze condiţiile de pe arena din capitală

Jorge Montealegre era unul dintre prizonierii de la stadion în acea perioadă. Avea 19 ani şi şi-a amintit că el şi ceilalţi deţinuţi au fost ascunşi şi obligaţi să păstreze tăcerea sub ameninţarea armelor. „Ne-au ascuns în vestiare şi prin tuneluri. Nu trebuia să fim văzuţi, pentru că erau jurnalişti străini care veniseră împreună cu delegaţia FIFA. Era ca şi cum ne aflam în două lumi diferite”, a povestit Montealegre. Cu câteva zile înaintea meciului, toţi deţinuţii au fost mutaţi în nordul ţării, într-un oraş minier din deşertul Atacama: „Toţi ochii lumi erau aţintiţi spre Chile. Stadionul transformat într-un lagăr de concentrare era cea mai proastă propagandă pentru dictatură. Această imagine îngrozitoare a făcut înconjurul lumii, iar stadionul a devenit o metaforă pentru dictatura din Chile”.

Deşi în stadion existau încă sute de prizonieri, autorităţile chiliene au reuşit, într-un fel sau altul, să-i ascundă de ochii delegaţiei FIFA, din care au făcut parte vicepreşedintele Abilio d’Almeida şi secretarul general Helmuth Kaeser. La finalul inspecţiei, într-o declaraţie comună cu ministrul chilian al Apărării, amiralul Patricio Cardajal, oficialii forului mondial au anunţat că „raportul nostru va arăta exact ce am văzut, şi anume o stare totală de calm”, „Am constatat că viaţa decurge normal, pe străzi există foarte multe maşini şi foarte mulţi oameni, populaţia este liniştită, iar magazinele au fost redeschise”, nota Abilio d’Almeida. Mai mult decât atât, FIFA a precizat că meciul se va disputa potrivit programării iniţiale, cu sau fără echipa Uniunii Sovietice.

„Cel mai penibil meci din istorie”

Aşa cum era de aşteptat, sovieticii au refuzat să meargă la Santiago. Motivul oficial a fost cel umanitar, dar, în urmă cu câţiva ani, Evgheni Lovcev, fost fundaş la Spartak Moscova şi în naţionala sovietică, a acordat un interviu care oferă o altă explicaţie pentru acest gest. „Lipsa noastră de dorinţă de a merge să jucăm împotriva unor jucători dintr-o ţară în care dictatorul Pinochet preluase puterea a fost mai puţin un gest de susţinere a opozaţilor noului regim şi mai mult o frică de înfrângere în rândul oficialilor din Comitetul Central”, a spus fostul fotbalist. Lovcev a dezvăluit că antrenorul naţionalei sovetice a refuzat să promită o victorie în Santiago, iar autorităţile au decis ca echipa să nu călătorească în Chile. Fundaşul cu 52 de selecţii în naţionala URSS crede că, în cazul unui succes la Moscova, lui şi colegilor săi le-ar fi fost permis să lupte pentru şansa de a ajunge la Cupa Mondială.

Pe fondul relaţiilor tensionate din timpul Războiului Rece, liderii de la Moscova nu erau dispuşi să rişte un eşec în faţa unui adversar care, până de curând, le fusese aliat. Nu mai este niciun secret faptul că regimurile comuniste au tratat mereu sportul ca un instrument propagandistic, iar în acest caz, Uniunea Sovietică a optat să-şi explice boicotul prin motive umanitare.

Indiferent care au fost motivele deciziei luate de sovietici, aşa cum anunţa FIFA, meciul a avut loc conform programării iniţiale. Doar că a fost „cel mai penibil meci din istorie”, a scris Eduardo Galeano, în cartea sa "Fotbalul, lumini şi umbre". A durat doar 28 de secunde, la finalul cărora jucătorii chilieni s-au felicitat pentru calificare, într-o scenă jenantă. „Ce a fost în capul celor de la FIFA? Cum să permiţi disputarea unui meci pe acel stadion? A fost cel mai prost spectacol, iar eu am fost actor în el”, a spus Carlos Caszely, în documentarul "Rebelii fotbalului", realizat de Al Jazeera. Ceea ce s-a întâmplat pe 26 noiembrie 1973 la Santiago rămâne până astăzi una dintre cele mai mari farse din istoria fotbalului.

După spectacolul absurd de nici jumătate de minut, spectatorii prezenţi pe stadion au avut totuşi parte de un meci. Un amical al naţionalei chiliene împotriva lui Santos. Brazilienii au câştigat cu 5-0. O înfrângere care a ruinat "sărbătoarea" calificării la Mondiale. Cu toate acestea, Augusto Pinochet i-a primit pe jucători şi antrenori la palatul prezidenţial, unde i-a felicitat pentru prezenţa la turneul final. În cadrul ceremoniei, Caszely a refuzat să dea mâna cu liderul juntei care conducea ţara. A fost unul dintre primele gesturi de sfidare ale dictatorului. Fostul atacant avea să plătească pentru curajul său, mama sa fiind arestată şi torturată de autorităţi ulterior.



Ce a urmat?

Chile a primit victoria la masa verde şi a mers la Cupa Mondială. Sud-americanii au avut însă o prestaţie slabă la turneul final, fiind eliminaţi din faza grupelor, după două remize, 1-1 cu RDG şi 0-0 cu Australia, şi o înfrângere, 0-1 cu RFG, gazda competiţiei.

Pinochet a continuat să conducă ţara până în 1990, rămânând însă şeful Armatei până în 1998 şi fiind senator până în 2002, când a renunţat din motive de sănătate. A murit în 2006, la 91 de ani, fără a fi tras la răspundere pentru crimele comise în timpul regimului său.

În prezent, Estadio Nacional din Santiago, redenumit Julio Martinez Pradanos în 2008, în memoria celui mai mare comentator chilian, este folosit numai pentru evenimente sportive.

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati