La zece ani de la invazia americană care a dus la înlăturarea regimului lui Saddam Hussein, mai mulţi irakieni din Tikrit, regiunea natală a fostului dictator, regretă perioada în care acesta conducea Irakul.
Nostalia după Saddam este alimentată de dispreţul afişat faţă de clasa politică şi de anii de violenţe interconfesionale, arată AFP, citată de Mediafax.
„Este natural să fim mândri de Saddam Hussein. El conducea ţara fără probleme, indiferent de circumstanţe”, afirmă Um Sara, o locuitoare din Tikrit, oraş aflat în apropiere de satul natal al fostului conducător irakian şi la 160 de kilometri nord de Bagdad.
La Tikrit, numeroşi locuitori sunt încă ataşaţi de fostul preşedinte, îndepărtat de la putere în 2003, în urma invaziei americane, şi executat în decembrie 2006. Acest ataşament se explică mai ales prin faptul că oraşul era deosebit de "răsfăţat" de către fostul dictator.
„Saddam ne-a ajutat mult, este normal să fim ataşaţi de el, aşa cum alţii pot fi ataşaţi faţă de Charles de Gaulle", consideră Abu Husein.
Deşi în timpul lui Saddam Hussein serviciile publice constituiau un eşec, regimul a introdus un sistem de subvenţii care permitea celor mai săraci să se hrănească, în profida embargoului impus de comunitatea internaţională.
În prezent, numeroşi irakieni sunt afectaţi de o lipsă cruntă de infrastructuri şi servicii de bază, fiind, de asemenea, lipsiţi de electricitate şi apă potabilă. Şomajul a rămas la un nivel ridicat, corupţia este generalizată, iar anumiţi cetăţeni sunt dezamăgiţi de politicienii aleşi.
„Ţara noastră nu s-a schimbat şi nu s-a dezvoltat în aceşti ultimi zece ani", declară Khaled Jamal, un ceasornicar din Tikrit.
Toate aceste dificultăţi „ne fac să îl iubim pe Saddam. Ne fac să fim mândri de el şi să regretăm epoca sa", adaugă o învăţătoare din oraş.
Deşi este considerat vinovat de campania militară Anfal împotriva unor sate kurde, soldată cu 180.000 de morţi, dar şi de eliminarea a aproximativ 100.000 de persoane care s-au ridicat împotriva regimului său, după Războiul din Golf, în 1991, mulţi irakieni continuă să-i fie recunoscători pentru că a reuşit să menţină o stabilitate a ţării şi îşi amintesc de perioada de dinainte de invazia americană, când monopolul asupra violenţei era deţinut de forţele de securitate.
