Primul fum, prima seringă, primul sevraj şi de aici haosul, durerea şi chinul din care nu poţi ieşi singur. Pentru dependentul de droguri, statul are un singur răspuns: răbdarea.
În iunie, fondurile se termină, iar dependenţii vor rămâne fără medicamente sau, mai rău, vor ajunge din nou în stradă, la aceeaşi seringă.
Fără bani, nu doar drogurile de substituţie dispar. Acţiunile ARAS de împărţire a seringilor şi prezervativelor în zonele de consum, vor fi şi ele din ce în ce mai puţine.
În plus, statul nu doar că nu dă bani pentru programele menite să reducă numărul dependenţilor, ci pretinde de la organizaţii bani pentru orice acţiune.
Nu sunt bani pentru programe, dar se găsesc pentru salariile celor care ar trebui să le implementeze, dacă ar avea şi cu ce. În 2010, Agenţia Naţională Antidrog a primit peste 7 milioane şi jumătate de euro pentru bunuri şi salarii, în timp ce programele au primit 40 de mii de euro, de 16 ori mai puţin.
Totul, în contextul în care România este pe primul loc în Europa privind creşterea numărului de dependenţi.
