Venit din Idria, un mic orăşel aflat acum în Slovenia, pe atunci grecesc şi locuit de albanezi, ca bucătar în suita fanariotului Caragea, Ştefan Caraialis îi lasă moştenire genetică nepotului său ţeasta teşită de neam de plăcintari de la tăvile cu aluaturi cărate pe cap din moşi-strămoşi.
Se pare că prin acel ADN se învârtoşase şi o genă de cârciumar, că tot aveam cele mai multe locante pe cap de locuitori de pe Bătrânul Continent, o nealinată dorinţă de antreprenoriat de berării ce ar fi putut să-i rotunjească veniturile subţirele ce-i tot dădeau ghes să deschidă unul după altul spaţii de pierzanie pecuniară. Acum, la o sută şi ceva de ani după, l-am putea numi pe I.L. Caragiale Marele Pierzant şi Eternul Falimentar al Industriei Restauraţiei Româneşti.
Şi credeţi-mă că asta-i şi dramă (pentru că – şi mă folosesc de Wikipedia – ilustrează viaţa reală prin intermediul unui conflict complex și puternic al personajelor, cu întâmplări și situații tragice, în care eroii au un destin nefericit) şi tragedie (pentru că reprezintă personaje puternice, angajate în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existentă a lumii ori cu proprile lor sentimente, acest conflict soluționându-se cu moartea eroului, „moarte” anunțată, o să vedeţi, în presa bucureșteană, încă de la inaugurarea primei sale bodegi).
Afaceristul Caragiale ajunge erou de catrene şi pentru Cincinat Pavelescu cel care, inspirat, scrie: „Iancu Luca Caragiale/ Îţi dă berea cu măsură/Face şi literatură…/Însă nu face parale”.
Citiți mai mult pe hyperliteratura.ro.
