Sunt câteva mii de iranieni care trăiesc astăzi în România, iar pentru mulți dintre ei fiecare știre din Iran vine cu teamă și neputință. Medici, antreprenori, studenți sau refugiați politici urmăresc revolta populară cu gândul la familiile și viețile rămase acolo, convinși că plecarea nu a fost o alegere, ci o formă de supraviețuire.
Nakisa Serafinceanu a venit în România în urmă cu 37 de ani. Fusese deja arestată de două ori de regimul de la Teheran.
„Am fost arestată pentru că am fost sub vizor, fără să facem ceva. Eram mică. Eu am terminat liceul mai devreme și am intrat la facultate, aveam în jur de 17 ani. Și nici nu știam ce este politica pe atunci. Prima arestare a fost un șoc pentru mine. Mi s-a părut o eternitate. A durat, de fapt, mai puțin de o lună. Am stat separat, într-o celulă fără pat. Era doar o mochetă pe ciment, udă, într-o cameră foarte mică. Cred că nu avea nici doi metri. Dacă voiam să mă întind, nu puteam. Avea un fel de toaletă-lighean și o lumină care rămânea aprinsă permanent”, își amintește femeia.
Nu ar fi plecat din țara ei, nu și-ar fi părăsit familia, dar spune că nu a avut de ales. Este în permanentă legătură cu apropiații rămași acolo.
Și Mahrzad trăiește în România de peste 30 de ani. Are propriul restaurant acum și ține cursuri de gătit. S-a născut la Teheran, într-o familie de comercianți, și nu s-a mai întors niciodată în țara natală, pentru că, dacă ar fi făcut-o, nu ar mai fi putut pleca.
Sora lui este încă acolo și a vorbit cu ea cu doar câteva minute înainte să înceapă protestele.
„Era prima zi în care regele a dat îndemn ca lumea să iasă pe stradă la ora 8:00. Sora mea m-a sunat pe la 7:30–7:35. Mi-a spus: Ascultă. Se auzeau deja sloganurile. Oamenii începuseră cu o jumătate de oră mai devreme. Se auzeau deja împușcături, focuri trase”, spune Mahrzad Moghazehi.
Un alt iranian lucrează ca traducător la Ministerul Justiției. A fost medic, dar nu a mai putut profesa din cauza unor probleme de sănătate. A fugit și el din Iran în urmă cu aproape 40 de ani. Își amintește iadul prin care a trecut când tatăl lui a fost arestat.
„Lumea vrea răsturnarea regimului. Vrea să scape de rău. În curtea închisorii, care era separată de un gard metalic, ca un grilaj, nu puteai trece dincolo, dar puteai vedea. Ofițerii îi aduceau pe cei condamnați, îi puneau de o parte, iar noi eram de cealaltă parte. Citeau din Coran, versete din Coran, spunând că trebuie să fie omorâți. Cei care trebuiau să tragă stăteau în genunchi, cu armele, primeau ordin de foc, iar familiile asistau. Vă dați seama ce hal era să vezi că urmează să fie omorât tatăl sau mama ta. Gloanțele erau oarbe. Nici noi nu știam, nici cei care erau puși la zid nu știau. Cădeau pur și simplu. Dacă mai trecea o săptămână, zece zile, două săptămâni, sigur era pe listă. Asta scria clar pe ordinul lui. Pe lista condamnaților la moarte”, povestește Abdolreza Heidari.
Sunt doar trei dintre miile de iranieni aflați în România care urmăresc cu sufletul la gură ce se întâmplă în Iran, dar și cu speranța că în țara lor va fi mai bine și că nu le va mai fi frică să se întoarcă.
Ştiri video recomandate
