"Băieţii deştepţi" ai României au existat mereu. Au făcut afaceri ilicite fără ca statul să îi tragă la răspundere, chiar şi în anii negri ai comunismului.
O vilă din zona Dorobanți-Floreasca a fost sediul uneia dintre cele mai prospere afaceri "private" de dinainte de 1989, în ciuda faptului că era zona cea mai supravegheată şi împânzită de oamenii Securităţii de stat.
Dorel din strada Locotenent Aviator Șerban Petrescu a funcționat nestingherită ani de zile, producând echivalentul unui milion de dolari pe lună, conform Matca.ro.
Cunoscuţii îl ştiau de Dorel pe creierul afacerii, pentru ceilalți era „domnul inginer Teodor Zamfir”, iar uneori se recomanda singur, cu mare tupeu, drept „colonelul Zamfir”. Nu deţinea asemenea funcţie, dar un lucru era cert: avea protecţia mai marilor din sistemul de securitate, altfel nu ar fi dăinuit cu asemenea succes.
Omul era de altfel un delicvent și afacerist înnăscut, care asemenea altor interlopi a reuşit să stea sub radarul oficial al condamnaţilor penal.
Care era afacerea fabuloasă a lui Dorel? În numita vilă, evaluată la peste un milion de lei (în acei ani) și pe care o cumpărase „cu banii jos”, funcționau neîncetat, zi și noapte, aproximativ 150 de aparate videorecorder care copiau filme străine. Asta se petrecea la mansardă, în „laborator”, cum îi spunea „patronul”. La demisol, Irina-Margareta Nistor devenea „vocea filmelor” lucrând de zor la traducerea/dublarea casetelor originale, din engleză și franceză, în limba română.
Nebunia casetelor video din anii '80
În acei ani, foamea de casete video era uriaşă în România cu doar două ore de program la singurul post tv, cel naţional. Existau reţele întregi care distribuiau casete video pe sub mână.
Numai oameni verificați aveau acces la vila din Floreasca, iar Dorel nu trata decât cu angrosiști de încredere. Veneau din toată țara, zilnic, și cumpărau până la 100 de casete la fiecare vizită. Un pachet de 100 000 de lei avea cam 30 cm. înălțime. Banii nici măcar nu se mai numărau, era pe încredere.
Prețul unei casete era de 1000–1200 de lei, aproape echivalentul unui salariu mediu din acei ani. Scump, dar merita. Doar de la Dorel puteai obține casete de bună calitate cu filme noi și, mai ales, dublate în românește, ceea ce era esențial pentru o distribuție de masă. Angrosiștii la rândul lor aveau rețele în toate marile orașe, de unde se distribuia mai departe în localitățile mai mici.
Multiplicarea casetelor continua pe plan local, se făceau copii după copii, pe diverse paliere de distribuție, dar calitatea acestora era tot mai proastă. Se vindeau oricum imediat, cu 300–500 de lei bucata.
Ca idee, un televizor color pe atunci costa absolut imens - circa 18 000 de lei. Un video player ajungea la 25–35 000 de lei, iar cele cu opţiunea recorder atingeau 50–70 000 de lei (cât un autoturism Dacia). Investiţia se putea amortiza însă repede.
„La video” se mergea noaptea în general. În casele celor care aveau televizor color și aparat video se adunau până la 20 de persoane la un film (sau două, sau trei, unul după altul). Era gratis pentru prieteni, altfel costa zece lei de persoană și film. Mulți și-au făcut din asta o sursă bună de venit.
La un moment dat apăruseră şi locuri oficiale unde se puteau urmări video şi ziua, în diverse instituţii de cultură ale acelor ani. Costul unei vizionări era mai mic, iar filmele prea deocheate nu aveau loc în program.
