x close

De ce murim singuri

de Ina Stoica    |    17 Ian 2020   •   13:03
De ce murim singuri 1090 Exclusiv online

Ne naștem și murim singuri, un adevăr al vieții, validat și de știință, artă și literatură. În drumul nostru, cu toate acestea, se croiesc mai multe cercuri concentrice ( familia ca nucleu, prieteni, cunoștințe, vecini) . Aceste cercuri nu mai gravitează în jurul nucleului numit om. Mulți oameni ajung să-și petreacă a doua parte a vieții într-o singurătate apăsătoare. De la cazuri celebre ale unor personalități precum Ștefan Mihăilescu-Brăila, Gigă Petrescu și mai nou Stela Popescu, Cristina Țopescu au plecat dintre noi și ca urmare a acestei singurătăți care conduce către agonie și grăbește sfârșitul.

Singurătatea nu este doar o stare emoțională, ci declanșează de fapt modificări genetice care provoacă boală și moarte timpurie, arată un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Chicago.

Studiile anterioare au descoperit că izolarea socială este o problemă majoră de sănătate care poate crește riscul de deces prematur cu 14 la sută. 

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu consideră că de la un punct încolo natura singurătății întâlnește forme de patologie, iar România are câteva categorii de însingurați la limite chiar patologice despre care ar trebui să vorbim mai des.

„Despre bătrâni se vorbește mai des, însă nu sunt singura categorie afectată. Bătrănii sunt categoria cea mai evidendă pentru că de multe ori ajung să fie lăsați în casele și apartamentele lor și câte vreme sunt doi se spune că e suficient. Dar drama începe când unul se duce”, precizează Gabriel Diaconu.

Drama copiilor însingurați

„Avem deja două generații de copii născuți după Revoluție care au crescut într-o formă de însingurare. Încă ne aducem aminte despre casele de copii din perioada 80-90. Fenomenul a luat o altă formă sub umbrela acelor copii lăsați în urmă unde părinții au rămas la muncă sau au emigrat. Acești copii au rămas într-un ecosistem de însingurare. Școala nu se mai ocupă constructiv de ceea ce ar trebui să fie socializarea copiilor și venirea pe lume a rețelelor sociale și a telefoanelor mobile a făcut ca din ce în ce mai mulți copii să fie cotropitor de singuri. Singurătatea copiilor, spre deosebire de singurătatea bătrânilor conduce la alte forme de psihopatologice și nu omoară dacă vrei, ci distruge. În rândul copiilor și a adolescenților există o rată de suicid crescută de la an la an, creșterea afecțiunilor psihiatrice. Sunt oameni care își vor găsi mai greu de lucru, sunt oameni care nu mai relaționează, care nu se mai îndrăgostesc, care vor întârzia momentul întemeierii une familii și nu se mai identifică drept membri ai unei comunități din societate”, spune medicul.

„Muritul singur fenomenologic ni se întâmplă tuturor”

„Minciuna pe care ne-o spunem cultural este că există un avantaj dacă mori înconjurat de persoane aproapiate sau de alți oameni. Asta este o presupunere care cel puțin până în zilele noastre nu a putut să fie verificată într-un fel. Raționamentul este cumva alunecos. În schimb, știm cu siguranță că pentru persoanele care supraviețuiesc morții unei persoane dragi, familie, partener, părinți este important psihologic să fie alături de persoană în preajma morții. Atunci când întrebi oamenii dacă preferă să stea departe sau să stea aproape de persoana care moare, majoritatea ar spune că și-ar dori să fie lângă acel om. Este un construct psihologic de atașament care cumva se îngemănează cu momentul nașterii. Într-un fel sau altul, nașterea și moartea sunt fenomene văzute simetric de om. Momentul la care ai venit pe lume și momentul la care pleci din lume. Viața e văzută cumva ca un fenomen cumva migrator și de vreme ce are un început și un sfârșit  probabil că ritualurile ar trebui să fie asemănătoare la început, respectiv la sfârșit”, explică psihiatrul.

În ceea ce privește singurătatea, este faptic certificabil că singurătatea omoară. Ființele umane sunt ființe sociale. Legătura noastră cu ceilalți ne permite să supraviețuim și să prosperăm. Cu toate acestea, pe măsură ce îmbătrânim, mulți dintre noi sunt mai singuri, decât atunci când eram mai tineri, lăsându-ne vulnerabili față de izolarea socială. Iar odată cu izolarea, apar și problemele de sănătate aferente, depresia, declinul cognitiv și bolile de inimă.

„Foarte multe studii ne arată că este foarte important la orice vârstă să ai oameni împrejur și că lipsa oamenilor scurtează speranța de viață și nu prin mecanisme de boală vizibile (infarct, epidemie, diabet) cât prin efectul cotropitor pe care îl are singurătatea asupra echilibrului persoanei. Spre exemplu, în majoritatea religiilor, astecetismul și sihăstria sunt văzute ca mijloace de empancipare spirituală. De exemplu, în statisticile populaționale, persoanele care nu sunt căsătorite, cele care coabitează cu cineva au risc disproporțional mai mare de a muri prematur din cauze prevenibile, dar și din cauza afecțiunilor psihice. Oamenii în singurătate se deteriorează pentru că singurul mod în care o minte poate să verifice starea ei de funcționare este în contact cu o a doua minte. Iar fără un contact cu a doua minte, singurătatea se transformă dintr-o stare într-un vector al minții. De la un punct încolo natura singurătății întâlnește forme de patologie, dar și o patologie particulară. Oamenii în singurătate capătă tot felul de tabieturi, de metehne, dar capată și anumite convingeri, unele dintre ele la limită irațională”, explică medicul Gabriel Diaconu.

Psihiatrul Gabriel Diaconu consideră că fenomenologic e greu să stabilim dacă fenomenul morții însingurate era mai pregnant în anii 80 și 90, decât în prezent, fiindcă statisticele de cele mai mult ori sunt înșelătoare.

Dacă în urmă cu 30, 40 de ani existau seratele, cenaclurile și căminele culturale ale perioadeo comuniste, și cu toată că erau niște instituții de propagare și îndroctrinare, dând la o parte ideologia de partid, Gabriel Diaconu consideră că acestea reprezentau niște structuri de socializare eficiente.

„În singurătate oamenii se angajează de multe ori în exerciții de imaginație vizavi de motivul pentru care au ajuns așa. Izolarea este mijloc de tortură. În centrele de detenție în lung și în lat când inclusiv persoane ale căror libertăți de mișcare sunt îngrădite, ele trăiesc împreună și când vine vorba să fie pedepsite sunt separate unele față de altele.  Fenomenologic e greu să conchidem că singurătate a devenit mult mai endemică decât acum 30 sau 40 de ani. În urmă cu 100 de ani universul de proximitate în comunitatea rurală era până la primul deal sau până la prima gară de tren. Oamenii trăiau izolat, nu trăiau global. Trăiau în comunități de 500-1000 de oameni. Ce s-a întâmplat în schimb în ultimii 30 de ani global am devenit o societate mai psihologizată care are acces la informații și care poate să construiască un vocabular, pe care înainte nu putea, iar vocabularul acesta a introdus pentru prima dată aversiunea de singurătate. Credem la nivel fundamental că omul nu este menit să fie singur.  Ieșirea din acest sicriu social al singurătății nu se face orice. În practica mea uzuală am oameni care par hiperfuncționali, care au o carieră și au reușit, care reprezintă pătură superioară a societății, dar care au sacrificat viața lor socială și nu au unde să mai cunoască oameni”, conchide acesta.

Religia digitală este cea mai mare religie a umanității la acest moment

„Sunt peste 4 miliarde de oameni cu conturi pe Facebook. Vreme de ani oamenii investesc ritualic energie în alimentarea acest huburi virtuale în care încarcă fotografii, în care încarcă amintiri și fragmente din conștiința lor. Și depozitarul este rețeaua. Până acum 100 de ani în urma oamenilor existau niște bunuri de proprietate, niște scrisori, niște fragmente textile, iar în zilele noastre nimeni nu mai moare pentru că în urma noastră rămâne amprenta digitală care stă pe un suport de siliciu și stând acolo, tehnic este nemuritoare”, precizează medicul psihiatru Gabriel Diaconu.

Preotul romano-catolic Francisc Doboș, cu o experiență vastă în spitale, a fost părtaș la multe momente de solitudine ale oamenilor pe patul de spital, aflați în pragul morții. În acela  momente de însingurare ce dezarmează ființa și împing sufletul spre deznădește.

„Sunt cazuri de persoane care ajung să moară în singurătate și de fapt sunt singuri. Aici biserica are grijă de persoanele singure prin structuri. În București există structuri, case de bătrâni care nu sunt gestionate direct de biserică, ci sunt congregații religioase, cu preoți, călugări care se ocupă de oameni bătrâni care la rândul lor se ocupă de oamenii bătrâni să nu mai fie singuri”, susține Francisc Doboș, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

”Rolul preotului este să facă legătura cu cerul și să activize iubirea. Singurătatea să nu devină veșnică”

„Rolul preotului este tocmai ca să-i asigure și să-i demonstreze omului că prin prezența preotului nu e singu. Rolul preotului aici este să activeze iubirea. În tradiția romano-catolică există prima vineri a fiecărei luni când preotul merge în familile cu bătrâni și acolo pot fi bătrâni fie soț și soție, fie un singur bătrân, pe care preotul îi spovedește și împărtășește. Și nu este doar un automatism sacru, petrece timp cu ei, stă de vorbă, fiindcă oamenii aceia nevoie să fie ascultați și iubiți. Au nevoie să existe cineva pentru ei”, adaugă acesta.

Preotul Doboș Francisc mărturisește că foarte mulți dintre oamenii aflați în pragul morți, au persoane dragi în apropiere,  dar ajung singuri din punct de vedere spiritual. 

„Singurătatea nu este doar aceea a lipsei prezenței fizice a celorlalți. Ceilalți pot să fie prezenți, dar omul poate fi singur și este o singurătate pentru că nu-l simte pe Dumnezeu sau a fost departe de Dumnezeu. Este foarte importantă și abordarea noastră a preoților. Să fim efectivi prezenți acolo, o prezență sacră. Rugăciunea este un mijloc care ajută în clipele de singurătate, dar prezența preotului este ca să îi facă conștienței pe cei dragi care pot fi deoarte și să sensibilizeze familia”, mai spune acesta.

Oamenii singuri ajung sălcii plângătoare

Atunci când există singurătate - există foarte multe traume și multe răni pe care oamenii nu reușesc să le vindece, crede părintele Doboș.

„Ajung sălcii plângătoare și ajung să se plângă de viață și tocmai pentru că se plâng de viață, chiar dacă cineva încearcă să se apropie de ei, poate uneori îi descurajează. De aceea, unele persoane din anturaj, din familie care ar încerca să se apropie de oamenii mai în vârstă pot întâlni acea rezistență sau acea reticiență. Astfel, e nevoie de înțelepciunea, de capacitatea celor care sunt în puterea familiei, a celor dragi de a înțelege acel mecanism și de a nu se îndepărta de acea persoană, fie că este mama, tata, soră”, mai spune părintele Doboș.

Citeşte mai multe despre:

Gabriel Diaconu dobos francisc Francisc Doboș
Parterneri
Parterneri
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, multumesc Accept
sati