×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

În premieră. O celulă de bază

24 Iul 2019   •   15:45
În premieră. O celulă de bază 16

Eu sunt Demi. Deși numele nu e foarte important. Pentru că eu sunt doar unul dintre cei mulți. Prea mulți aș spune. Suntem mii, zeci de mii, poate chiar sute de mii. Și, tocmai pentru că suntem atâția, dorm atât de bine cei care nu sunt ca noi: liniștiți că n-ar avea cum să ne ajute pe toți. Și că, oricum, cei care pățesc ca mine și-au făcut-o cu mâna lor. Aici e un sâmbure de adevăr. Da, am greșit. Și tare aș vrea ca mâine să nu mai vină. Mâine, posibil, mă voi trezi în pușcărie. Mi-e frică. Dar nu pentru că după gratii e greu, ci pentru că afară  rămane, la mila sau indiferența celorlalți, singura mea realizare: copiii.

Altfel, pușcăria nu mă sperie. O cunosc prea bine de când eram copil. De la nouă ani am crescut prin orfelinatele din Transilvania. Cine v-a spus că acelea sunt case bune pentru copii v-a mințit. Nu sunt. Sunt tot niște închisori.
 
A doua zi, când am intrat în casa de copii, am și fugit de acolo! Și mă prindea, mă bătea, iar fugeam, iar mă prindea, iar mă bătea...
Am stat vreo patru zile la infirmerie, fără să vorbesc, fără să mănânc, fără sa fac absolut nimic pentru că nu mai știam de mine. Pur și simplu pentru că am încercat să fug.
 
De ce fugeam? Aici,  e unul dintre centrele de plasament în care am stat. Și cel care filmează, cu o camera ascunsa, sunt eu. M-am întors, deși n-am vrut, ca să vă arăt ce se întâmplă. Cum nu-i pasă nimanui de tine...Chiar dacă ai fost părăsit în curte și stai așa, ud până la piele, sub o ploaie torențială...
 
Chiar dacă ești bătut de cei mai mari din cămin, atât de des și atât de mult, încât rămâi cu traume pentru tot restul vieții. Fetița căreia i-am întins o napolitană s-a speriat.

Așa e în centru, o vreme iei bătaie, ți se furat mâncarea și ești pus să le speli hainele celor mai mari. Apoi, când m-am făcut și eu mare am avut de ales.. Intru în gașca celor puternici care comit abuzuri sau a celor slabi care sunt abuzați. Ce credeți că am făcut? E legea junglei aici.
Deși, o să va mirați, poate, nu bătaia e cea mai rea aici, în orfelinat. Nu trebuie sa mă credeți pe mine. Un educator îmi povesteşte că unul dintre copii muşcă. Se dă la ăștia mai slabi, mai bolnavi. Unui copil i-a mâncat prima falanga. I-a inghițit-o.
 
Nu a interesat și continuă să nu intereseze ce ni se intamplă nouă, în orfelinatele astea. Pentru că, să știți, sistemul e mereu același.  Aceleași abuzuri, aceleași pedepse.
 
Îi închid în cameră sau îi pune să meargă mersul piticului sau tot felul de pedepse. Mersul piticului: te pune pur și simplu să stai așa, ciuciuca... Cu mâinile în față așa și mergi cât e curtea de mare. Asta era printre primele pedepse. Ori să stai în genunchi cu mâinile la perete cât spuneau ei, ori, cea mai drastică pedeapsă care cred că și acum se practică, îți interzicea mâncarea.
 
Iar lipsa căldurii umane lasă urme. De cum intri într-un astfel de cămin,  poți vedea și azi, ca și în vremea mea,  fetițe și băieței care se leagăna frenetic pe holuri, pe scări, peste tot...
 
Dacă ești în casa de copii și stai o perioadă prea mare, îți vine să faci așa să te calmezi, să stai mai liniștit. Tot timpul te legeni.
 
Jucării? Nu există. Te joci cu ce apuci. Uneori, și cu propriul pantof.
O mobila decentă? Nici asta. Dormitoarele nu au decât paturi supraetajate din fier, iar pe unele nu gasești nici măcar lenjerie. Igienă? Deloc.
 
Casă de copii nu poate să se numească, dacă era o casă de copii, era curățenie. Nu erau copii cu treaba mare pe ei, nu uzi...
Și acest loc nu e o excepție. Nu am reușit să intru cu camera ascunsă prin toate orfelinatele prin care am trecut, dar iată o înregistrare audio sugestivă cu un domn educator care e încontinuare angajat la unul dintre centrele copilăriei mele.
 
De la astfel de indivizi am primit,  mulți dintre noi, educație. Și când spun educație, nu mă refer doar la școală. Deși mi-e rușine să vă mărturisesc, ''din băiat am devenit bărbat” tot datorită unei educatoare din sistem.
 
De fapt, poate că nu de mult ați auzit o poveste similară.  Un minor, un puști din centru, a turnat-o pe educatoare, a făcut și o plângere. Eu nu m-am plâns. Recunosc, mi-a convenit. Dar cam așa un copil orfan ajunge un golan. Deși la început a avut toate datele pentru a deveni un adult normal.
 
La învățătură aveam locul întâi, până la 17 ani numai locul întâi l-am avut. În fiecare seară mă gândeam: Bă, ce o sa fac când termin școala? Poate ajung ăla, poate ajung ăla.
 
La început însă am fost boschetar. Am ieșit din sistem la 18 ani, înainte să termin școala și să capăt vreo specializare. M-am trezit direct în stradă, complet singur și fără un leu în buzunar. Unde să te duci, după o viață de orfelinat? La cine să apelezi ca să te îndrume în viața nouă în care ai fost aruncat?  De cine te apropii, dacă n-ai baie la colț de stradă? Cine să te ajute dacă adresa de contact e sub scările unui amanet?
 
Aveam tot timpul cartoane aici ca să acopere, să nu se vadă și să nu intre frigul. Mă băgam  înăuntru, desfăceam salteaua și aici dormeam. Aici am început eu să mă îmbolnăvesc cu plămânii și am fost operat. Iar din spital când am ieșit, tot aici am dormit, că nu aveam unde să mă duc.
 
Apoi mi s-a repartizat ... să-i zicem ,,un apartament”  într-o hală părăsită de la marginea Brașovului. Administratorul și vecinii care își duceau traiul acolo erau tot niște neadaptați, ieșiți ca și mine din orfelinate.
 
Asta e salteaua unuia, tot un caz ca mine, dormea pe ea sigur. În locul ăsta dormeam la risc, pentru că venea lumea de la discoteci, se îmbăta și arunca cu bolovani. Se văd găurile.
 
Aici am început să mă automutilez. De la disperare. Iei lama și te tăi. Și te calmezi. Aici am început să mă droghez. De abia așteptam să vin aici să trag în pungă. Îmi era foame, îmi era frig. Trăgeam 10 minute și uitam de tot. Nu mai stăteam cu frica că aruncă careva cu bolovanul. Eram calm, liniștit.
 
Câteodată, mă băgam la somn, sperând că poate și mâine voi munci cu ziua, prin piață, în construcții, oriunde. Dar, de multe ori, rămâneam cu speranța. Până la urmă, strada te trage după ea, la vale. Și cu cât te duci mai jos, cu atât îți e mai greu să te ridici. Obosisem. Am ajuns să-mi doresc să nu mai fiu. Să adorm și să mă transform în praf. Să mă ia vîntul și să mă așeze în sfârșit undeva.
 
Am luat niște pastile de la farmacie, în locul ăsta le-am luat, dar nu am avut șansa să mor. Următoarea tentativă: am închițit niște otravă de șobolani și am mai avut o tentativă cu niște pastile concentrate de clor pentru veceuri. Și dimineața m-am trezit cu niște dureri de stomac și am văzut că nu am murit. Și am fost dezămăgit. Și atunci am văzut că Dumnezeu ține cu mine, spune să nu renunț la viață și să mă duc înainte.
 
Și am înțeles de ce.... Puțin mai târziu, într-un centru pentru persoane fără adăpost, am cunoscut-o pe Cristina.
 
Ne întâlneam în sala de mese, se luau băieții de ea, aruncau cu pâine în ea. Mă băgam pentru ea și am început să ținem unul la altul. Ea prima oara s-a gândit că vreau să am o aventură cu ea și atât, dar nu.
 
Eu voiam să iubesc. Și să fiu iubit. Pentru prima data în viață. Dar n-am știut să gestionez iubirea asta.  N-am știut cu ce se mănâncă, sau, mai bine zis, cu ce vine la pachet. Am înțeles greșit sacrificiul. Și am făcut o prostie. Cum ziua ne aciuam prin gară, am fost acostat, la un moment dat, de cineva care ne-a propus  mie, și altora ca mine,  să mergem în Olanda, să vindem marihuana, că acolo e legal. Auzisem la televizor că așa e și mi s-a parut o soluție.
 
Prima dată când am auzit de 5000-6000 de euro, m-am gândit că o să ne luăm o cameră și o să avem unde să stăm toată viața...
 
Dar în Amsterdam am aflat adevărul: nu despre marihuana era vorba, ci despre droguri grele. Și urma să devenim cărăuș: adica să plecăm în Brazilia, să înghițim acolo capsule cu cocaină și așa să le aducem în Olanda. Antrenamentele pe care le-am facut pentru asta au fost groaznice:
 
Prima dată am înghițit niște struguri, căpșuni, pepene, bucățele mai mari ca să ni se dilate gâtul. Și, la un moment dat, ne-au adus niște capsule legate cu scoci, în care era lapte praf, să vadă dacă putem să închițim. Au văzut că putem și au zis: ,,Da, vă trimitem în Brazilia!”
 
Ne-au dat câte 1000 de euro,  o cameră foto şi o geantă cu haine ca să părem turiști și am plecat la aeroport. Dar la prima escală, eu, în loc să-mi continui cursa spre Rio, m-am întors în Brașov.  Gândul de a fugi îl aveam de când am înțeles că am fost mințit.
Dupa câteva luni însă, am fost arestat preventiv, acuzat pentru trafic de droguri și judecat laolată cu cei care apucasera să facă transportul. Cazul a fost difuzat și în presă.
 
Am stat 6 luni în arest preventiv în penitenciarul Codlea, din Brașov. Acolo am aflat că iubita mea e însărcinată. Pe loc, mi s-au înmuiat genunchii, am crezut că leșin. Eram copleșit de fericire, dar și apăsat de noi griji.  Îmi doream să devin un tată responsabil. N-am avut de la cine să învăț asta și, normal ca , nici după gratii nu aveam exemple bune.

Dar cum să faci asta când ești după gratii? Gravida, venea aşa, cu picioarele umflate la puşcarie, când o vedeam, mi se rupea sufletul. Nu ştiam ce să mai fac. Bine, scrisori, un caiet de scrisori, ii scriam toata saptamana si cand venea, ii dadeam scrisoarea cu o ciocolata ca nu mai stiam ce sa fac. Şi numai la ea ma gândeam. Şi dacă mă condamnă, ce o sa faci cu copilul?

Încă mă judecam. Și...spre deosebire de ceilalți acuzați din dosar, care au câștigat bani din droguri, eu nu mi-am permis un avocat. Am fost asistat din oficiu. Așa că în prima instanță nu s-a făcut nicio diferență dintre mine și ceilalți. Era cât pe ce să înfund pușcăria pentru vreo cinci ani.

Abia dupa ce cazul meu a fost făcut public, o asociație m-a ajutat cu asistența juridică. Așa am scăpat de acuzația de trafic de droguri. Dar a rămas cea de aderare la un grup infracțional organizat, adică eu și băieții din gară. M-am ales cu doi ani și jumătate de închisoare cu suspendare. Iar când am ieșit din arestul preventiv, s-a născut Raluca.

Când ma trezesc dimineața și aud că spune mami și tati... Vai de mine. Că eu nu am avut cui să-i spun mama și tata.
Unde-i naşul, tati? Unde-i naşu?
 
După niciun an Cristina a rămas însărcinată din nou. Am plâns. Nici acum nu știu de ce. Poate că era fericire. Deși n-am cerut niciodată asta. Dimpotrivă, eu visam la rutină. Da, la rutină. Să-mi găsesc un job și să muncesc zile-n șir pînă-mi sar ochii din cap, iar serile și nopțile să le petrec acasă, cu familia mea.

Voiam o viață banală. Dar, banalul îmi era refuzat. Din cauza cazierului nu mă angaja nimeni. Dar nimeni. Am fost orfan, boschetar, aurolac, iar de acum încolo io, orice aș face, o să rămîn un pușcariaș. Sunt conștient că nu scap de eticheta asta. Și atîta timp cît statul nu oferă niciun avantaj, nicio reducere de impozite- sau mai știu eu ce - pentru partoni ca să angajeze un fost deținut, de ce ar face asta? De ce să își pună încrederea într-un om cu cazier.

Așa că am găsit soluția. Am furat, rar și doar mâncare de la supermarket, dar am facut-o. Într-o zi, m-am și speriat când am găsit în vitrina unui magazin o poză cu mine, luata de pe camera de supraveghere. Dar n-aveam ce să fac. Când nu aveam ce să-i dau de mîncare copilului, trebuia sa risc. Eu știu că făceam ceva rău. Să mă judece cei ca mine, care au găsit alte soluții pentru a supraviețui, nu cei care au crescut în familii, au avut parte de o educație aleasă și au luat astăzi micul dejun, prânzul și cina. Sunteți siguri că în situația mea n-ați fi făcut la fel. Mai ales când  familia ți se tot mărește. Faceți cunoștință cu prințesa mea, Denisa.

Aveam acum două fetițe minunate. Nu mă întrebați cum doi oameni că noi au făcut așa copii frumoși, cuminți și deștepți. Nu știu. Dar e un miracol. Am și muncit, mai mult cu ziua, iar fiecare leu pe care l-am mai cîstigat a fost pentru ele. Nimic pentru noi. Nimic. Pentru ele am plecat la Londra, să încerc și acolo. Noaptea dormeam într-un apartament închiriat, împreună cu alte cîteva zeci de bărbati, înghesuiți, ca vitele, pe podea. Ziua, tot ca vitele, ne strîngeam în fața unui depozit, sperînd să ne aleagă cineva pentru un job. Mie norocul mi-a surîs cam rar. Nu știam deloc engleză.

Tot strigam: „Boss, job!” Până la urmă cu banii câștigați nu reușeam să îmi acopăr nici măcar chiria. Așa că m-am întors în Brașov. Ne era tot mai greu. Și totuși, încercam să nu fur.  Dar am mai călcat o dată strâmb. Acum un an și jumătate. Ni se nascuse al treilea copil, Luca, și n-aveam ce pune pe masă la botezul lui. Un botez la care nu am mai ajuns, pentru că eram în arestul poliției. Din păcate, a fost numai ea la botez. Am fost prins la furat într-un supermarket. Până la urmă mi-au dat drumul. Produsele mi le confiscaseră pe loc, împrumutasem bani și achitasem și prejudiciul, am crezut că am scăpat. Ca printr-o minune, mi-am găsit apoi și de lucru  la o firmă de construcții metalice. Sablez piese industriale. Am crezut și eu că acum voi fi, în sfârșit, om ca toți oamenii. Că voi deveni ceea ce se numește ,,om integrat în societate”. Nu curge lapte și miere.
 
ANAF-ul îmi oprește cheltuielile de judecată de la prima condamnare și eu rămân cu doar 700 – 800 de lei pe lună. La care se adaugă alocația pentru cei trei copii: 360 de lei.
 
Cu banii ăștia, trebuie să achit chiria pentru camera în care stau, să plătesc întreținerea și restul facturilor și să-mi hranesc soția și cei trei copii. Adică, 100 de lei pe lună pentru fiecare. E greu? Încredibil de greu. Dar reușim cumva. Iar de când am început să muncesc, n-am mai furat. Acest bine însă e pe cale să se încheie. Viața mă prinde din urmă.  E un cerc vicios de care nu știu cum să scap. Am aflat că dosarul meu cu furtul de la botez a ajuns în instanță. Că cei de la supermarket nu m-au iertat.

Și, pentru că orice magazin e considerat spațiu public, am fost încadrat la furt calificat. Am căutat să mă împac cu patronii, am cerut iertare, am explicat situația, nimic. Au rămas de neclintit. Iar astăzi e judecată mea... Un birou de avocatură s-a oferit să mă apere gratis. Iar atâta timp cât există asemenea oameni, există și speranță... Sunt aici de la opt dimineața. Trece o oră, două, trei, patru, cinci, șase, șapte... Cauza mea se tot amână...

Încerc să mă gândesc că poate va fi bine. Dar dacă nu va fi? Sunt atatea întrebări care îmi umbla acum prin creier și am atât de puține răspunsuri. Ce se va întâmpla cu familia mea? Cum vor trăi copiii mei făra o mână de ajutor?  Cu ce vom mai plăti chiria cămăruței noastre, ca să aiba cei mici unde să stea? Dacă îi ia Direcția pentru Protecția Copiilor și ajung și ei ca și mine în orfelinat? Ce se va întâmpla cu mine, după ce ies? Cine mă va mai angaja vreodată? Și vă întreb pe voi, acum: Ce șanse am avut? Ce șanse am?
 
Haideți, că trebuie să intru înapoi în sala de judecată...
Am înțeles că șansele mele sunt 50% la 50%.
 
 Astăzi suntem în data de 3 iulie 2019. Mă aflu în penitenciarul din Miercurea Ciuc. Verdictul a fost patru ani de închisoare cu executare. Nu-mi venea să cred. Până în ultimul moment am sperat c-o să scap. Put și simplu am intrat în celulă și tremuram, nu știam ce să mai fac. E greu, e foarte greu... Sper c-o să fie bine cât de curând. Tot sper, așa trec de pe o zi pe alta, cu speranța.
 
Eu am aflat că soția mea este însărcinată în penitenciar. Al patrulea copil, Cristina a vrut să-l țină și să-l nască de ziua mea. A vrut să-mi ofere un cadou pe șase decembrie. Pentru că nu s-a putut, l-a născut pe data de zece decembrie. Am zis că dacă e fată, să poarte numele ei, Demeter Ștefania Cristina. Și am zis că dacă-i băiat, să poarte numele meu.

Deja sunt patru copii, nu mai știam ce nume să le punem. Și a ieșit fată. Din prima zi în care s-a născut și Cristina a luat-o în brațe și i-a făcut poză, râde. Cred că s-a născut cu zâmbetul pe buze. Și când o aduce aici la vizită, tot timpul o pune acolo sus pe geam și pune mâinile pe geam și văd cum se uită cu ochii ăia așa mari, bulbucați, înnebunesc.
 
Era sticla aia, nu puteam s-o ating. Asta a fost... Eu sunt conștient că am greșit. Nu mă gândesc să scap dintr-o dată din închisoare, să se dea o lege și du-te, Demi, acasă. Mă gândesc să o iau pe etape, ușor. Adică, acum aștept cu nerăbdare să treacă cele două luni, să intru iarăși în comisie, să mi se dea semideschisul.

Pot să ies la muncă, să lucrez afară sau unde oi lucra, în interior, deja mai câștig încă câteva zile, cinci zile, șapte zile, cât mi s-o da. Și ăsta e gândul meu, să intru, să-mi fac pedeapsa, să muncesc, să-mi văd de treabă și să vin mai repede acasă. N-am la ce altceva să mă gândesc. Sunt seri în care nu mai am la ce să mă gândesc. Și iau din nou scrisorile pe care le-a trimis Cristina, iar le citesc, iar mă uit la poze, iar le pun înapoi...
 
O zi de-a mea, stai pe loc și transpiri, că suntem 16 inși într-o cameră cu un geam... Ieșim la plimbător, luăm aer curat, intrăm înapoi în cameră, iar povestim, iar jucăm remi, iarăși în pat, iar ne gândim, ascultăm radio, muzică la televizor. Bineînțeles, vorbesc cinci-zece minute cu Cristina la telefon. Am 60 de minute pe zi să vorbesc cu ea. Când o sun, zece minute nu înțeleg nimic, că sar toți pe telefon, și eu, și eu, dar pe urmă se calmează și vorbesc pe rând.
 
Vorbesc cu Raluca cinci minute, cu Denisa cinci minute, cu Luca, na na na, cinci minute, că el nu vorbește, dar trebuie să-l ascult și pe el, mi-o dă și pe cea mică, ea gângăvește, și pe urmă vorbesc cu Cristina.
Cred că am deja zece luni de când nu i-am atins. Dar vreau să trec acum la semideschis. Mă lupt de trei luni de zile pentru prima vizită la masă, să-mi iau copiii în brațe. Știi ce mi-a zis Raluca? „Tati, tu pe noi nu ne mai iubești.” ,,Dar de ce, tati?” „Pentru că nu ne mai iei în brațe și nu ne mai pupi.”

Sunt 10 luni de când nu i-am luat în braţe. Între timp, la Antena 3 a fost o emisiune în cadrul căreia a fost prezentat cazul familiei noastre. Eu nu am văzut emisiunea. Dar în ziua aia am sunat-o.
 
 O sun şi plângea. ,,De ce plângi?” Dar plângea în hohote. ,,Iubite, iubite!” ,,Zi, iubire, ce s-a întâmplat?” A zis: ,,Iubire, am primit o casă!” Eu am înţeles: ,,Iubire, a luat foc casa!” Zic: ,,Cum? A luat foc casa?” Ea cum plângea, se bâlbâia şi nu se auzea bine... Mamăăăăă! A luat foc casa. ,,Nu, iubire, am primit o casă!” ,,De la cine?” Mi-a explicat...

În ziua aia am zis că păţesc ceva cu inima. Nu puteam să dorm. Mă puneam în pat şi mă găndeam, dacă o fi aşa... Abia aşteptam să se facă dimineaţa, să pot să o sun pe Cristina, să o întreb: ,,Iubire, aşa este?”,,Da, iubire, aşa este!” După o săptămână am rămas cu ideea că aşa este, dar timp de o săptămână nu am crezut.

Când mă voi elibera, chiar dacă nu voi putea să iau viaţa de la zero, am să încerc. În primul rând, o să mă reabilitez, o să-mi găsesc un loc de muncă. Bănuiesc că aşa se va întâmpla, pentru că am ambiţie. Şi o să-mi văd de familie, să fiu ca orice om. Nu am putut până acum, pentru că nu am avut un sprijin, nu am avut bani, nu am avut locuinţă.

Din salariul pe care-l câştigam, 2000 lei, statul îmi oprea banii şi rămâneam cu câteva sute de lei. Veneam acasă şi plăteam cu o parte chiria... Acum, au fost oameni care ne-au ajutat. Am vorbit cu Cristina şi mi-zis că a plătit şi datoriile la stat, şi ANAF, şi Fisc... Pot să lucrez fără să-mi mai tragă statul nimic.

Sunt bucuros. Avem şi o locuinţă şi putem să începem şi noi o altfel de viaţă. Începem pentru că avem de unde să începem...
 

 

 


credite ipotecare VreauCredit.ro

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati