×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

În Premieră: O țară pe doi lei. Cât au câștigat românii pe urma acțiunilor primite în anii '90

21 Oct 2019   •   20:39
În Premieră: O țară pe doi lei. Cât au câștigat românii pe urma acțiunilor primite în anii '90 16
Captură Antena 3

Faceți un exercițiu de imaginație. Vă mai aduceți aminte ce făceați în 1991? Pe lângă faptul că visați la o viață extrem de liberă și frumoasă în țara care încă se obișnuia cu valul nesperat de democrație? Deveneați acționari în ceea ce s-a numit, la acea vreme, marea cuponiadă. Statul începea să privatizeze aproape pe bandă rulantă iar muncitorii de ieri se transformau în acționarii de mâine. În total, peste 8 milioane de romani au devenit acționari peste noapte la fabricile statului.

Au trecut 28 de ani de atunci. Mulți dintre cei care priviți acum, acest reportaj, sunteți practic acei acționari de mâine. Azi, priviți puțin în sertarul unde ați pus acțiunile. Ce s-a ales de ele? Cât ați câștigat? Nu vă bateți prea mult capul cu calcule complicate. Vă spunem noi. Doi lei. Doi lei și-un pic este valoarea medie a profitului anual dintr-un pachet de acțiuni primit de fiecare român în parte. Chiar și așa, suntem azi în situația în care cei mai mulți dintre români nici macar 2 lei n-au încasat. Pentru că nimeni nu i-a anunțat că ar putea revendica acest profit. Însă banii aceștia nu s-au evaporat. Au fost încasați de cineva. Aceasta este povestea unor privatizări eșuate și a unor acționari păcăliți de toată lumea, și de stat, și de noii patroni ai României moderne.

Faceți cunoștință cu Ion Danciu, un pensionar de 65 de ani din București. Om simplu, din popor, acționar onest și modest al acestei țări, fost angajat al celebrei fabrici Pionierul. Devenită, după 90, ca mai toate fabricile din România, praf și pulbere. Însă el, Ion Danciu, tot acționar se numește. Acum 20 și ceva de ani el era încă angajat la Pionierul. Repara mașinile de cusut cu care se făcea celebra încălțăminte Adidas. După revoluție, că peste tot în țară fabrica a fost privatizată prin metoda cupoanelor. Adică, din capitalul unei fabrici, 30 la sută a fost împărțit muncitorilor, sub forma așa numitelor cupoane de acțiuni, și 70 la sută rămâneau în administrarea statului. Când și-a primit cuponul în valoare de un milion de lei vechi, Ion Danciu a simțit cu adevărat ce înseamnă să fii milionar. Măcar pe hârtie. Tocmai de aceea, nu a vândut acțiunile, cum au făcut alți colegi de-ai lui. Le-a păstrat, sperând că, în timp, vor deveni din ce în ce mai valoroase. Dar azi, când se uită la hârtiile acestea albe cu chenar, e nevoit să admită. “Nu am încasat niciun ban, nici măcar 50 de bani să-mi iau un covrig”. 

Dar hârtiile acestea, în mod evident, au totuși o valoare. Nimeni nu i-a spus, până acum, lui Ion Danciu, nici care ar fi valoarea lor, nici că există o instituție unde ar putea afla lucrul asta. Se numește Depozitarul Central și deține baza electronică a tuturor acţionarilor de firme cotate la bursă. Insă misterul rămâne în continuare neelucidat. Așa că ne continuăm mica investigație și mergem până la Pionierul, locul care azi îi trezește lui Ion Danciu multe amintiri copleșitoare. Când ne-am apropiat de intrarea în întreprindere, fostul angajat al fabricii Pionierul a avut o surpriză de proporţîi: portarul e un fost coleg de-al sau. Insă luat la intrebări, domnul simpatic și prietenos își schimbă tonul și privirea. Devine suspicios şi începe să ne ia el pe noi la întrebări pe un ton autoritar. Conducerea fabricii Pionierul pare să fi impus angajaţilor un cod al tăcerii. Cu un gust amar, Ion Danciu realizează că de fapt atât el cât și toți foștii lui colegi care se credeau acționari au fost până la urma păcăliți. Hârtiile pe care le-au primit acum 28 de ani nu au nicio valoare. Cel puțin, nu pentru el.”Pot să le folosesc pe post de hârtie igienică”.

Nu același lucru se poate spune însă despre acționarul majoritar, un anume Zelivansky Gideon, un afacerist care în 2006 a preluat fosta fabrică. Fară să aibă niciun gând să continue una dintre industriile de tradiție ale României, ci doar cu intenții imobiliare: terenul de sub fabrică era mult mai valoros decât clădirea în sine sau ceea ce ar fi putut produce în ea. A fost estimat la peste 15 milioane de euro. Mai ales că, deși a încetat activitatea de producție a celebrilor adidași și a intrat în insolvență, fosta Pionierul tot a avut profit. Numai din închirierea spațiilor a încasat anul trecut 1,2 milioane lei iar profitul net a fost de aproape  200.000 de lei. O parte, ce-i drept mică, din aceasta sumă, reprezintă dividente pe care, conform legii, Ion Danciu ar fi trebuit să le încaseze. Cu condiția ca cineva să îi spună lucrul asta. Dar cei care nu i-au spus știau foarte clar că, nerevendicate, dividentele se prescriu după 3 ani. Ion Danciu nu doar că nu a fost informat de lucrul acesta, dar nici macar acum, în ceasul al 12 lea, nu a fost lăsat să intre în fabrică.

Cu alte cuvinte, singurul drept care i-a mai rămas lui Ion Danciu este să dea în judecată patronul fabricii. În speranță că doar așa l-ar putea obliga pe acesta să îi dea partea din profit care îi revine. Puțin probabil că se vă întâmpla asta vreodată, dacă facem un calcul simplu n-ar avea cum să încaseze mai mult de 3 lei, iar cheltuielile de judecata... nici nu are sens să le mai calculam. Așa că, cel puțin pentru Ion Danciu, cazul pare să fie închis. Din povestea asta el rămâne păgubitul.

Așa cum sunt, de altfel, toți românii care la începutul anilor '90 au primit cupoane și nimeni de atunci nu le-a mai spus ce s-a întâmplat cu acțiunile lor. Unii le-au vândut la acel moment și, cel puțin s-au ales cu ceva. Dar marea majoritate, adică vreo 7 milioane, probabil nu vor afla niciodată ce s-a ales de acțiunile lor dar nu vor avea ghinionul pe care l-a avut Elena. În aprilie 2019, a primit o decizie de impunere de la ANAF, în care era informată că are de achitat 1.900 de lei din 2015, asigurări de sănătate pe care nu le-ar fi plătit.

A aflat, șocată, că e acționară la 5 societăți de investiții financiare și conform documentelor, ar fi primit dividente dar nu le-a declarat la fisc. Vag, și-a adus aminte că, într-adevăr în 1991 a primit niște cupoane de privatizare, pe care le-a depus la fabrica Miraj de atunci. S-a gândit că e o investiție buna. De cosmetice oricând vă fi nevoie. Între timp, nici fabrica n-a mai existat. Și odată cu ea, s-au rătăcit, pe undeva, și acțiunile Elenei. Cu alte cuvinte, ea ar fi devenit, cel puțin teoretic, acționară la SIF-uri. Dar statul, care a făcut acesta operațiune în 1996, nu doar că nu i-a cerut părerea, dar nici macar nu a informat-o.  Asta s-a întâmplat, de fapt, cu toți cei peste 8 milioane de acționari pe hârtie ai României. Fără să îi anunțe nimeni. Conducerea SIF urilor a considerat că nu e necesar. În schimb, a raportat la fisc toți beneficiarii de dividende, pentru a fi impozitați chiar și pentru sume absolut derizorii.

După 6 luni de la primirea somaţiei de neplată, ANAF Sector 3 nu i-a răspuns Elenei la reclamaţie şi nici nu i-a lămurit situaţia datoriei. Statul îi cere 500 de lei asigurări de sănătate pentru un căștig din 5 lei din dividende. O aberație pe care guvernul a recunoscut-o și a îndreptat-o, printr-o ordonanță de urgență. Doar că ANAF nu a ținut cont de ea și nu admite că a greșit. Până la urma, un lucru bun tot s-a întâmplat. Elena a reușit să dea de urmă acțiunilor sale. Însă le-a vândut urgent, ca să nu mai aibă atâtea bătăi de cap. Ceea ce ar fi trebuit să însemne, acum 28 ani, marea privatizare a României, a fost de fapt o mare bătaie de joc, spune Elena.

Fostul premier Petre Roman este cel care a gândit în 1991 privatizarea prin certificate de proprietate. După 16 august 1991, românii de peste 18 ani au primit certificate de acționar în valoare de un milion de lei vechi. 30% din capitalul societăţilor a fost trecut în proprietatea poporului, iar 70% a rămas în administrarea statului. “Ea a fost gândită că mijlocul principal pentru a reforma România, care se afla într-un colaps total.” spune Petre Roman. Dar, nici n-a început bine procesul acesta de privatizare, că Guvernul Roman a fost dat jos de către mineri. Și odată cu el și planul măreț gândit de către Petre Roman.

Certificatele de proprietate au putut fi tranzacţionate din 1992. Atunci au apărut primii profitori. Din 1996, prin repartizarea acţiunilor către SIF-uri, privatizarea din România a intrat în altă fază, cea a marilor tunuri financiare. Fostul premier spune că bătuse palma pentru privatizarea a 4 mari fabrici cu firme străine de renume. Încheiase înţelegeri de principiu cu managerii respectivelor companii, dar toate planurile au fost date peste cap de mineriada din septembrie 1991. În momentul de faţă, cele 4 mari fabrici care puteau să aibă un viitor au dispărut. “Tractoare Braşov nu mai există. O întreprindere care producea la export cu mare succes. Camioane Braşov nu mai există; Locomotive electrice Craiova nu mai există şi Autobuze Bucureşti nu mai există. Asta e dovada eşecului marii privatizării” povestește Petre Roman.

Privatizarea în România s-a făcut prin câteva zeci de acte normative, legi şi ordonanţe de urgenţă care au servit doar unor anumite grupuri de interese."Multe dintre aceste active, dacă au fost lichidate, a fost pentru a le transforma în terenuri imobiliare. A fost o schemă, de a prelua cât se poate de păgubos pentru statul român terenuri pe care apoi s-au construit mall-uri, blocuri de birouri şi aşa mai departe” povestește fostul premier. Exact asta s-a întâmplat la Tractorului Braşov, fabrică etalon a României, care făcea exporturi în peste 120 de țări.

În 62 de ani de existență, uzina din Brașov a dat lumii aproape 2 milioane de tractoare. Foarte multe dintre ele plecau spre Iran. Era unul dintre marile contracte semnate în perioada de glorie de a comunismului, când Ceaușescu avea cele mai bune relațîi economice și nu numai cu țările arabe. Totul a mers bine până a venit revoluția. La acel moment, statul datora uzinei Tractorul în urma acestui contract 50 de milioane de dolari. Banii au fost daţi în tranşe, iar fabrica a avut de pierdut din cauza naţionalizării valutei, care s-a suprapus peste devalorizarea leului. Însă cea mai mare lovitură a fost anularea contractului cu Iran, în 1995, de către o funcţionară din Ministerul Industriilor. Fabrica începe să acumuleze datorii tot mai mari la bugetul statului, care nu pot fi acoperite. Guvernul încearcă disperat să privatizeze uzina. Pe 1 octombrie 2003 se încheie chiar un contract cu o firmă italiană, dar, în mod suspect, înțelegerea pică până la urmă iar Guvernul își îndreaptă atenția spre alt continent. Încep negocierile cu o firmă indiană și totul părea să ducă spre un deznodământ fericit.

“Din păcate, Uniunea Europeană a zis nu. Au considerat ei că indienii vor să facă un cap de pod în Europa şi, după ce că-i avem pe chinezi cu toate produsele, mai vin şi indienii, care reprezintă jumate din populaţia globului şi atunci nu ne mai putem desface noi produsele noastre” povestește Gheorghe Apostu, fost lider sindical la Tractorul

Intre timp, uzina Tractorul devenea un maldăr de fier vechi care consuma enorm fară să mai producă nimic. La începutul lui 2007, uzina adunase o datorie record de 200 de milioane de euro. În vară, a fost găsit până la urma un cumpărător pentru ea, care a dat 83 de milioane de euro și imediat a și pus mare parte din clădire la pământ. Nici prin gând nu i-a trecut noului proprietar să continue tradiția de la Tractorul. Avea nevoie doar de teren. Că dovadă, pe acel loc a construit un Mall, mai multe clădiri de birouri și un cartier rezidențial.Din toată uzina Tractorul de odinioară, care se întindea pe 150 de hectare, acum au mai rămas doar câteva clădiri de patrimoniu. La intrarea în mall este expus un tractor, mărturie tristă a ceea ce a fost odată și ce-a ajuns una dintre fabricile etalon ale acestei țări.  

Multiplicați de câteva mii de ori povestea de la Brașov și veți avea tabloul complet și trist a ceea ce a inseamnat, de fapt, privatizarea din Romania, un mare eșec și un jaf făcut cu buna știință. O spun azi, cu un gust amar, chiar și cei care au gândit și implementat tot procesul. În cifre, dezastrul se vede cel mai bine. Până azi, statul a privatizat 2725 de societăți subevaluate și vândute cu sume derizorii, pentru care a încasat 3 miliarde de euro. Da, ați auzit bine. 3 miliarde de euro. Atât a cerul Roman Abramovici pe clubul sau de fotbal Chelsea, când l-a scos la vânzare. Și tot 3 miliarde de euro este suma pe care a împrumutat-o statul roman, în martie 2019, că să plătească pensiile și salariile bugetarilor.

Singurii care au avut de câștigat în urma acestei privatizări au fost câțiva, așa-ziși oameni de afaceri, bine conectați la diverse grupuri de interese politice care au și făcut, cu dedicație, legi folositoare pentru decimarea, din temelii, a industriei romanești. Cei care au avut pierdut - românii rămași nu doar fară locuri de muncă dar și fară urmă de speranță că s-ar putea îmbogăți măcar de pe urma acțiunilor primite odată cu privatizarea. Romania are acum, pe hârtie, 8,5 de acționari. Dintre aceştia, 7 milioane au pachetul minim de acţiuni, obţinut pe baza cupoanelor.

Dar și numai ca să afle dacă poate sau nu să primească aceasta sumă, pretinsul acționar trebuie să plătească o taxa de 6 lei la Depozitarul Central, că să îi fie eliberat un extras de cont. Echitabil, nu? Plătești 6 lei că să vezi daca poți să primești, la un moment dat, în tranșe, aproape 3 lei. La așa afacere, mulți vor vrea, probabil, mai bine să se lipsească. Trebuie să știți de pe acum că și daca decideți să vindeți acțiunile, o parte din suma se întoarce tot la stat. Reprezentanţîi SIF-urilor, cei care ar fi trebuit să îi informeze pe acționarii romani când au început să distribuie dividende și cum a evoluat valoarea acestora, au refuzat să ne acorde un interviu în fața camerei de filmat. Conducerea SIF Transilvania ne-a transmis în scris că, "potrivit legii, au făcut aceste anunţuri în Monitorul Oficial, într-un ziar de largă răspândire de la sediul societăţii, în cadrul presei economice de specialitate, pe site-ul societăţii şi pe site-ul Bursei de Valori Bucureşti. Cu alte cuvinte, e tot vina acționarilor că nu au studiat monitorul oficial. Și evident, nu au avut și nici nu vor avea vreoadata vreun interes să îi anunțe pe micii acționari de orice s-ar întâmplă în spatele ușilor închise.

După 28 de ani de la marea privatizare, România ar putea fi dată că exemplu la orice facultate de economie din lume despre cum nu se face acest proces. Statul a vândut subevaluat, în favoarea cumpărătorului şi în detrimentul poporului, care a primit nişte hârtii fără nicio valoare. Noii proprietari nu au urmărit să continue producţia şi să creeze noi locuri de muncă. I-au interesat profitul limediat. Au vândut totul la fier vechi, iar din terenuri au dat tunuri imobiliare. Eşecul marii privatizări se vede acum peste tot în România. Cel mai pregnant se vede în oraşele monoindustriuale, acolo unde după dispariţia celor 2-3 fabrici care ţineau în spate toată urbea, acum au rămas în urmă doar asistaţi sociali. Din păcate, la toată această situaţie statul a asistat complice. Acum tace din gură şi încearcă să arunce gunoiul sub preş. 

 

credite ipotecare VreauCredit.ro

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati