O echipă de biologi marini australieni făcea scufundări în largul coastei de nord a Sulawesi, în Indonezia, într-o expediție de cercetare menită să studieze o specie de caracatiță complet diferită, când unul dintre cercetători a observat ceva ce nu putea explica: o caracatiță de mici dimensiuni de pe fundul mării manipula cu grijă două jumătăți ale unei coji de cocos abandonate.
Cercetătorul a presupus că animalul urma să se ascundă într-una dintre ele, potrivit Space Daily. Ceea ce ar fi fost perfect obișnuit. Caracatițele se ascund în permanență în diverse obiecte. Cochilii goale, sticle, țevi, orice obiect care are o cavitate.
› Vezi galeria foto ‹
Însă ceea ce a făcut caracatița în continuare a fost cu totul diferit. A așezat cele două jumătăți de coajă una în cealaltă, asemenea unor boluri suprapuse, s-a poziționat deasupra lor, și-a întins tentaculele rigid în jurul exteriorului și a pornit pe nisip, transportând întreaga construcție cu ea.
Cercetătorul, potrivit propriei sale mărturii ulterioare, a râs atât de tare prin regulatorul aparatului de respirat, încât a fost nevoit să iasă la suprafață.
This octopus is either using this coconut shell for:
— Graphite Czech ?????? (@CzechArtGirl) March 6, 2023
1) protection from danger
2) rolling for fun pic.twitter.com/qg3J5XoUc0
Ce au documentat de fapt cercetătorii
Potrivit lucrării publicate în 2009 de Dr. Julian Finn și Dr. Mark Norman de la Museum Victoria din Melbourne, împreună cu Dr. Tom Tregenza de la University of Exeter’s Cornwall Campus, în revista Current Biology, sub titlul „Defensive Tool Use in a Coconut-Carrying Octopus”, cercetătorii au petrecut mai mult de 500 de ore de scufundări, între 1999 și 2008, observând caracatițe vărgate, din specia Amphioctopus marginatus, pe substraturi moi de sediment din largul coastelor de nord ale Sulawesi și Bali.
În această perioadă, au urmărit îndeaproape 20 de exemplare. În patru ocazii distincte, cercetătorii au observat caracatițe transportând jumătăți de coajă de cocos suprapuse pe fundul mării, pe distanțe de până la 20 de metri.
Metoda de deplasare a fost denumită de cercetători „stilt-walking”, adică mers pe membre rigide. Caracatița poziționează cele două jumătăți de coajă sub corp, cu suprafețele concave orientate în sus, își întinde cele opt brațe rigid în jurul și pe sub cochilii și înaintează mergând pe brațele întărite. Întreaga construcție se deplasează astfel ca un singur pachet neobișnuit de voluminos.
Acest mod de deplasare este măsurabil mai lent și necesită mai multă energie decât locomoția obișnuită a animalului. În plus, pe durata întregului transport, corpul moale al caracatiței rămâne expus și vulnerabil în fața prădătorilor. În timp ce cojile sunt transportate, animalul nu obține niciun beneficiu imediat. Orice avantaj apare abia ulterior, după ce caracatița încetează să se mai deplaseze.
Ajunsă la destinație, caracatița întoarce jumătatea superioară a cojii peste cea inferioară, intră în interiorul sferei astfel formate și trage cele două părți una spre cealaltă, închizându-se înăuntru și lăsând doar o mică deschidere pentru circulația apei.
Cele două jumătăți de coajă, acum asamblate, funcționează ca o mică încăpere rigidă, în interiorul căreia caracatița, altfel lipsită de protecție, este complet ascunsă și protejată de majoritatea atacurilor fizice. Atunci când animalul decide să se deplaseze din nou, demontează adăpostul, reașază cele două jumătăți una peste alta și pornește din nou la drum folosind aceeași tehnică de mers pe brațele rigidizate.