O autoritate nu face nimic pentru o persoană vulnerabilă și se scuză spunând că, dacă ar aplica o lege, ar încălca alta. Astfel, ajunge la concluzia că inacțiunea e cea mai sigură acțiune.
Nu e un caz izolat și nu e o figură de stil.
În urmă cu un an, când DIICOT demara investigațiile de la Dumbrava, Avocatul Poporului a verificat felul în care statul își respectă obligațiile față de persoanele cu dizabilități și a emis Recomandarea nr. 90/19.06.2025. Documentul face referire la solicitări trimise către toate serviciile rezidențiale licențiate de pe site-ul Ministerului Muncii și către toate DGASPC-urile din țară. Răspunsurile s-au repetat ca un ecou ce poate fi redus la un singur refren: „N-avem locuri, avem liste de așteptare... Și, oricum, legea ne interzice să mai facem admiteri.”
Despre ce lege este vorba?
Prin angajamentele asumate în PNRR, România s-a obligat față de Uniunea Europeană să reformeze sistemul de protecție a persoanelor cu dizabilități, iar instrumentul principal a devenit Legea 7/2023 privind susținerea procesului de dezinstituționalizare... În esență, actul normativ vizează reorganizarea, restructurarea sau chiar închiderea centrelor rezidențiale mari, măsuri care să ducă la reducerea numărului de beneficiari cu 32%. Termen: 30 iunie 2026 (chiar ziua descinderilor la Dumbrava).
Așadar, poate un funcționar public să abandoneze un om invocând legea?
Aparent, da.
Aparent... pentru că răspunsurile autorităților se opreau exact acolo unde începea propria lor obligație. Dezinstituționalizarea și prevenirea instituționalizării nu înseamnă doar reducerea numărului de paturi și închiderea ușilor pentru potențialii beneficiari, ci și dezvoltarea unor soluții alternative: centre medico-sociale, locuințe protejate sau servicii comunitare, sprijin profesional la domiciliu etc.
Doar că, atunci când autoritățile centrale au transferat aceste competențe către cele locale, resursele necesare nu au urmat aceeași cale. Nu o spunem noi, ci același Avocat al Poporului, cu un exemplu concret: pentru unele persoane cu dizabilități grave, alternativa legală ar fi asistența personală profesională. Pe plan local, adesea, nu există nici buget, nici personal pentru a asigura acest drept. Iar acolo unde există, un program de 8 ore pe zi nu poate acoperi o nevoie de îngrijire continuă.
Cu toate acestea, memorandumul menit să deblocheze posturile din sistemul serviciilor sociale a fost, la rândul lui, blocat — politic. Cel puțin asta a declarat doamna Zară (demisă recent din fruntea ANPDPD, chiar în contextul scandalului Dumbrava).
Și astfel, soarta unor oameni a rămas și ea blocată între două paragrafe de lege. E un fel de eutanasiere birocratică: sistemul nu ucide, sistemul abandonează... timpul face restul.
Anume acesta a fost contextul în care unele instituții au găsit... găselnița: transferul rolului de protecție socială de la persoana juridică la cea fizică — de la CUI la CNP —, susținând tot în fața Avocatului Poporului că era „singura alternativă” la „abandonul social”.
Totuși, documentele unor administrații locale arată și un alt tipar, cel al comodității instituționale. Uneori, lui Pașca i se cerea să preia persoane vulnerabile fără ca din acte să „transpire” vreun efort de a căuta alte soluții. Funcționarii se mulțumeau să consemneze că pe raza localității (nici măcar a județului, strict a localității) nu există centre sau servicii potrivite. Alteori, lipsa unui domiciliu sau chiar lipsa actelor de identitate — exact formele cele mai evidente de vulnerabilitate — erau criterii de excludere din sistemul public de protecție socială. Paradoxul a devenit complet cu fiecare invocare a Legii 7/2023. Sistematic și convenabil, era omisă excepția de la metodologia de aplicare a legii: persoanele cu dizabilități expuse unui risc grav pentru sănătatea sau integritatea lor pot fi instituționalizate în continuare.
Dar și atunci când Dumbrava era singura „plasă de urgență” (citat atribuit spitalului „Sf. Pantelimon”), transferul nu ar fi trebuit să însemne «case closed».
Aproximativ 80% dintre cei ajunși în locațiile lui Viorel Pașca veneau direct din spitale. Așadar, unitățile medicale au apreciat că pacienții nu mai necesită internare continuă într-o unitate sanitară. Dar externarea nu presupune externalizarea „problemei”. Responsabilitatea nu pleca odată cu pacientul. Ea ar fi trebuit preluată de DGASPC. Există managementul de caz. El presupune numirea unui manager de caz, evaluare și reevaluări, elaborarea unui Plan Individual de Servicii, căutarea continuă de soluții potrivite până la identificarea lor, monitorizări periodice, rapoarte etc.
Situația e și mai complicată în cazul persoanelor fără discernământ. Aflăm că la Dumbrava au fost cel puțin 128 de persoane cu dizabilități psihice care nu aveau autonomie decizională.
DAS/SPAS sau DGASPC aveau datoria să sesizeze judecătoria pentru instituirea unei măsuri de ocrotire, adică numirea unui tutore special.
Dacă nu există rude și nici o altă persoană dispusă să preia tutela, instanța poate numi o persoană juridică privată sau autoritatea administrației publice locale. Diferența dintre cele două: președintele unui ONG poate refuza acest rol, primarul — nu. În lipsa alternativelor, edilul este desemnat ca tutore fără să fie nevoie de acordul lui.
Procedura e clară, realitatea... ca de obicei
Din interceptările DIICOT reiese că, atunci când a fost ridicată această problemă, rolul de tutore a fost refuzat atât de V. Pașca, cât și de primar, și asta înainte ca propunerile să ajungă la instanța tutelară. Același referat arată că într-o ședință a DGASPC a fost vehiculată inclusiv propunerea ca tutori să fie alți rezidenți de la Dumbrava — adică tot oameni bolnavi, dar cu discernământ.
Ce s-a întâmplat ulterior, nu e clar...
Și exact aici, în acest vid de reprezentare, își poate face loc o dispută juridică. Prin constituirea ca parte civilă în numele celor 128 de victime pentru suma de 6,4 milioane de euro, procurorul pare să fi echivalat „lipsa de autonomie decizională” (o stare medicală de fapt) cu „lipsa capacității de exercițiu”, un statut juridic ce poate fi stabilit exclusiv de către o instanță de judecată (Decizia CCR nr. 601/2020, transpusă prin Legea nr. 140/2022). Fără numirea prealabilă a unor tutori sau măcar curatori provizorii care să reprezinte interesele acestor oameni și, mai ales, fără desemnarea unor avocați din oficiu care să le asigure asistența obligatorie (Art. 93 C.p.p.), această construcție juridică pare a fi fragilă. Dacă însă există persoane care au ca tutori membri ai familiei Pașca, e conflict de interese. Iar dacă printre tutorii numiți de judecător sunt alți bolnavi de la Dumbrava, e bătaie de joc...
Două documente, doi oameni ilustrează perfect acest mecanism.
Primul se referă la o femeie dintr-o comună din Cluj. Oficial, până la 40 de ani ea nu a existat. N-avea nici CNP. A fost ținută ca un animal, închisă într-o cocioabă, descoperită abia după moartea tatălui ei. Cineva care i-a dus de mâncare a filmat-o (atenție, conținut video ce poate afecta emoțional: https://retetesivedete.ro/stiri/imagini-romania-nenorocire).
Se descuie ușa, o femeie apare din întuneric și cere insistent „apă... papă”.
E dusă la spital în următoarea stare: murdară, mirosind a fecale, avea unghiile foarte crescute și prezenta numeroase răni, posibil provocate de șobolani; nu știa unde este, în ce moment este, cine este; era extrem de agitată, agresivă cu personalul, avea ticuri faciale... retard mintal sever (n.r. — interpretare din scrisoarea medicală).
După evaluare, diagnostic și tratamentul de urgență, femeia a fost externată.
Primăria ceruse DGASPC o măsură de protecție în regim de urgență. Răspunsul, în esență, a fost: Nu se poate!
„Potrivit prevederilor Legii nr. 7/2023 (...) nu poate fi luată o măsură de protecție în regim de urgență pentru beneficiară. Cazul doamnei (...) rămâne în monitorizarea Serviciului management de caz.”
Deci, DGASPC blocase orice soluție scoțând din întregul context normativ un singur text de lege, deși ar fi putut invoca excepția și cere ANPDPD avizul necesar instituționalizării. Cu alte cuvinte, instituția a ales cea mai comodă variantă — abandonul.
Între timp, cine ar fi trebuit s-o supravegheze pe femeie, s-o spele, să-i curețe coliba, să-i dea de mâncare, să aibă grijă să-și ia tratamentul prescris? Angajații de la Serviciul management de caz, cei însărcinați cu „monitorizarea”?
Cei de la Dumbrava! — a spus spitalul sau primăria. Așa se face că astăzi femeia se numără printre cele 128 de persoane cu dizabilități psihice individualizate în dosar ca victime — ale lui Pașca, potrivit acuzării. Dar, mai ales, ale autorităților publice — potrivit oricui a citit până aici. Iar pentru a-i „individualiza” pe cei care au semnat abandonul, nu e nevoie de investigatori sub acoperire, interceptări, supraveghere tehnică, filaje etc. E suficient un Google.
Și, dacă pentru luarea în evidență a cazului de la Cluj a fost nevoie de asistenţi sociali în teren, Poliție Locală și „efort” de cercetare din partea angajaților de la Starea Civilă, cazul următor, cel din Hunedoara, e inversul exact: nimeni n-a trebuit să găsească și să identifice pe nimeni, pentru că omul era deja în evidențele și grija statului, cu dosar de beneficiar.
Așadar, al doilea document reprezintă o solicitare a Unității de Asistență Medico-Socială Hunedoara — semnată de director și psiholog — prin care instituția îi cere direct lui Viorel Pașca să-l primească în casa lui, în „reședință permanentă”, pe unul dintre beneficiarii ei. Cu alte cuvinte, solicitantul e conștient că are de-a face cu o persoană fizică (nici măcar juridică). Mai mult, unitatea menționează că beneficiarul necesită supraveghere și îngrijire medicală. Deci, implicit, lui Pașca, în calitatea sa de proprietar de spațiu locativ, i se cer astfel de servicii. Iar la finalul documentului regăsim aceeași poezie: instituția e în curs de reorganizare și nu-l mai poate ține pe respectivul domn. Mai mult, omul nu e eligibil pentru centrul ce va fi reorganizat, pentru că nu îndeplinește criteriile de vârstă.
Asta se întâmpla în timp ce edilul localității în care funcționa UAMS își asigura electoratul că „niciun beneficiar nu va fi abandonat — asta cu siguranță” (am încheiat citatul). Primăria a mai precizat într-un anunț că, pentru beneficiarii cu venituri sau aparținători, contribuția lunară rămâne ~3000 de lei. Domnul abandonat la Dumbrava n-avea nici aparținători, nici venituri. Dar motivul oficial al excluderii n-a fost acesta, ci faptul că era prea tânăr sau prea bătrân. Cu alte cuvinte, unitatea a scăpat exact de cazul care, potrivit legii, trebuia păstrat cu prioritate (se încadra la excepțiile pe criterii de risc), aplicând propriile criterii (neidentificabile în vreun document oficial).
Și, astfel, un om care nu era pe stradă, ci într-o unitate publică acreditată, a ajuns într-una neacreditată.
Întrebare către toți cei pe care îi privește (dar au ales să se uite în altă parte): Nu cumva autoritățile au folosit așezământul de la Dumbrava pe post de groapă socială, în care au tot împins cazurile-eșec, pentru ca statisticile de dezinstituționalizare să arate bine pe hârtie?
Răspuns prezumat al celor vizaţi:
• „Groapa” era neautorizată! Și nu statul s-a folosit de Pașca, ci Pașca de stat.
În sprijinul acestei teze, cităm din referatul DIICOT:
„Pașca Viorel-Teodor a creat un mecanism de identificare și preluare a persoanelor vulnerabile, solicitând intermediarilor sau persoanelor de legătură să formuleze cererile de primire în locațiile gestionate de acesta prin intermediul spitalelor, primăriilor sau direcțiilor de asistență socială, urmărind ca transferul beneficiarilor să apară ca fiind rezultatul unui demers instituțional, iar nu al unei recrutări directe realizate de membrii grupului.” — o practică care avea „rolul de a disimula” recrutarea, spune procurorul.
Paranteză juridică: traficul de persoane înseamnă — prin definiție legală — recrutarea, transferarea, primirea și adăpostirea unei persoane în scopul exploatării.
De aceea, DIICOT trebuie să descrie întregul mecanism al pretinsei infracțiuni: cum a fost recrutată fiecare victimă, cine a transferat-o, cine a primit-o și a adăpostit-o și în ce a constat scopul exploatării. Aceste elemente nu se prezumă, ci trebuie dovedite prin probe. Iar citatul de mai sus e un fel de contorsionism juridic. În încercarea de a scoate din ecuație statul și instituțiile ca atare, procurorul însuși pare să arate spre complici din interiorul acestora, vorbind despre „intermediari” care au sprijinit acest mecanism. Cum anume, nu e clar. Au fost șefii acelor instituții constrânși să semneze solicitările către Pașca? Sau au semnat „ca primarul”... inclusiv primarii?
De fapt, acest dosar deschide o cutie a Pandorei. Dacă din ea ies toți vinovații, speța ar putea cuprinde întregul aparat de stat.
Să pornim, mai întâi, de la prezumția de nevinovăție a lui Viorel Pașca. Dacă traficul de persoane nu a avut loc, atunci statul a relocat sute de oameni fără consimțământul lor, fără ca dosarele și fișele medicale să-i însoțească — ceea ce înseamnă că unii, cel mai probabil, și-au întrerupt brusc tratamentele. Cel puțin un om a murit la scurt timp după relocare. Intervenția a mobilizat un număr nejustificat de mare de mascați, dar nu și un număr corespunzător de asistenți sociali. S-au cheltuit, în tot acest timp, resurse considerabile: un an de anchetă cu patru investigatori sub acoperire, operațiunea de relocare în sine, plus cheltuielile aferente procesului penal în curs. Practic, statul a produs pagube și a făcut victime...
Demonstrația implică şi un exercițiu invers. De data aceasta plecăm de la „prezumția de vinovăție”.
Să presupunem, deci, că DIICOT își va proba acuzațiile, iar grupul Pașca va fi condamnat pentru trafic de persoane.
Reamintim că, la momentul începerii investigației DIICOT, la Dumbrava erau în jur de 300 de oameni. La un an după, în momentul descinderii, numărul crescuse la peste 400. Așadar, pentru ca procurorii să-și atingă obiectivele, „a fost nevoie” ca 300 de persoane să rămână în starea de exploatare pentru încă un an, „a fost nevoie” să apară 100 de victime noi! Mai mult, „a fost nevoie să moară oameni”. Asta e concluzia la care am ajunge, dacă faptele relatate în referatul DIICOT chiar au avut loc. Astfel, potrivit unor fragmente din interceptări, în repetate rânduri nu s-ar fi apelat la 112 pentru persoane aflate în stare critică; investigatorii sub acoperire au consemnat, la rândul lor, suspiciuni privind infracțiuni grave comise de autori cu dizabilități psihice — loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, ba chiar abuzuri sexuale. Aflăm, tot din aceste surse, că presupușii autori ar fi fost dați afară din așezământ. Și acum — unde sunt? Printre noi? A făcut cineva cercetări în acest sens?
Aici intrăm în domeniul obligațiilor pozitive ale statului, dezvoltate de jurisprudența CEDO, care obligă autoritățile să identifice și să protejeze victimele deja aflate în exploatare, dar și să prevină apariția altora noi — de îndată ce știau sau ar fi trebuit să știe de risc.
E revelatoare, din acest punct de vedere, chiar Hotărârea nr. 12 din 30.06.2026 a Comitetului Național pentru Situații de Urgență (CNSU), prin care s-a aprobat Planul Roșu de Intervenție pentru evacuarea persoanelor de la Dumbrava. Documentul invocă un „risc imediat pentru viața, sănătatea, integritatea și demnitatea” unor oameni vulnerabili — practic, același limbaj pe care jurisprudența CEDO îl folosește pentru a descrie pragul care declanșează obligația de intervenție.
Doar că pragul de risc, dacă era real, nu a fost atins brusc, în dimineața ultimei zile de 30 iunie.
Întrebarea e când a fost identificat riscul și de ce oamenii nu au fost salvați încă din acel moment? Ancheta putea continua...
Fără un răspuns în acest sens, ajungem la concluzia că pericolul a fost lăsat să se materializeze, doar pentru ca proba finală să fie mai greu de contestat. E acel scenariu absurd: un procuror are de-a face cu un criminal, dar așteaptă următoarele victime, ca să-l acuze de crime în serie.
Dar putem invoca și cazuri reale din jurisprudența CEDO, unde Curtea a constatat eșecul statului de a-și îndeplini obligația operațională de a lua măsuri de protecție a victimei.
În L.E. împotriva Greciei, o femeie din Nigeria a fost ținută în detenție și amenințată cu deportarea timp de nouă luni — cât i-a luat statului grec s-o recunoască oficial drept victimă a traficului de persoane.
În Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei, o tânără, și ea victimă a traficului, a murit în circumstanțe neclare, după ce poliția, care o avusese în custodie, a predat-o înapoi exploatatorului. Și aici vorbim despre o formă de complicitate instituțională activă. Mai mult, Curtea a reținut că legislația administrativă — mai exact, sistemul cipriot de vize pentru „artiste” — favoriza exploatarea.
Și la noi, lipsa serviciilor sociale și modul de aplicare a Legii 7/2023 au expus și expun persoanele vulnerabile la tot felul de riscuri. Așa că orice om care a ajuns sau va ajunge victima unei infracțiuni pentru că nu a beneficiat de ocrotirea statului ar putea să solicite despăgubiri de la statul român.
Să nu uităm că locuri pentru cei 409 de la Dumbrava s-au găsit doar datorită hotărârii de guvern din 30 iunie, care a permis depășirea capacității instituțiilor licențiate (a fost implicit și o derogare de la legea dezinstituționalizării). Și, cu toate acestea, tot n-a fost de-ajuns: în jur de 50 de persoane au ajuns în servicii sociale private. Banii au venit din fondul de rezervă al statului — 20 de milioane de lei.
Așadar, ce se întâmplă în cazul în care persoane vulnerabili aflate acum pe străzi cer să fie tratați similar cu oamenii care au fost la Dumbrava? Pentru ei, cei care nu au un scandal în spate, locuri nu-s?! Bani nu-s?! Derogări și măsuri speciale, nu există!
Iar telefonul lui Viorel Pașca sună din nou...