Comuniștii au confiscat averi uriașe în Europa de Est. După decenii, multe familii nu și-au recuperat nici azi proprietățile

La mijlocul secolului trecut, regimurile comuniste din Europa de Est - inclusiv cel din România - au pus în aplicare ceea ce poate fi considerat cel mai amplu transfer forțat de proprietate din istorie. Sub pretextul reformei agrare și al construirii unei societăți egalitare, industriași, mari proprietari de terenuri agricole, aristocrați și mici proprietari au fost deposedați de bunurile lor, care au trecut în mâinile statului.

La opt decenii după cel de-Al Doilea Război Mondial și la 36 de ani după căderea Zidului Berlinului, această problemă rămâne nerezolvată. În ciuda angajamentelor asumate în numele statului de drept, multe dintre victimele exproprierilor și urmașii acestora nu au primit nici până astăzi o reparație reală, spune jurnalistul Carson Becker într-o analiză pentru The Telegraph.

„În timpul unei vizite recente la Belgrad, am fost profund impresionat de complexul regal din Dedinje, reședința dinastiei Karađorđević. În centrul acestuia se află Palatul Regal, o bijuterie neo-bizantină din anii 1920. O a doua clădire, Palatul Alb, a servit drept reședință oficială a lui Josip Tito în perioada de apogeu a Iugoslaviei. Ambasada Statelor Unite ocupă un teren învecinat, o parte a acestuia fiind desprinsă din domeniu în 2004.

Complexul a fost finanțat din averea personală a regelui Alexander I, însă astăzi nu aparține familiei Karađorđević, deși aceasta locuiește acolo din 2001 în baza unui drept de folosință. Proprietarul este guvernul sârb, succesorul legal al guvernului iugoslav care le-a confiscat proprietatea după 1945. Familia regală sârbă este doar una dintre numeroasele victime ale furtului de proprietăți sancționat de stat”, spune Carson Bocker.

În Serbia, discuțiile despre restituirea proprietăților au început abia după căderea regimului postcomunist, în 2001. Un cadru legislativ a fost introdus în 2011 prin Legea Restituirii. În practică însă, restituirea în natură este posibilă doar dacă proprietatea a rămas neschimbată de la momentul confiscării, o situație extrem de rară.

Atunci când restituirea efectivă nu este posibilă, despăgubirile financiare sunt plafonate la 500.000 de euro, o sumă infimă raportată la valoarea reală a bunurilor confiscate de la cele mai importante familii afectate de regimul comunist.

Situații similare se regăsesc și în Slovenia. Legea denaționalizării adoptată în 1991 exclude în mod explicit posibilitatea restituirii proprietăților confiscate de la familia Karađorđević. Printre acestea se numără și un conac din Brdo, utilizat astăzi pentru primirea delegațiilor oficiale străine.

„Există numeroase situații similare în fosta Iugoslavie, unde familia regală este departe de a fi singura victimă. Însă problema este mult mai amplă. În întregul fost bloc comunist - în Polonia, România și în alte țări - o gravă nedreptate a fost perpetuată de statele succesoare, care s-au arătat puțin interesate și adesea deliberat obstructive în rezolvarea acestei chestiuni”, subliniază jurnalistul.

Istoria oferă numeroase exemple în care schimbările de regim și războaiele au fost urmate de redistribuiri masive de proprietăți. În Anglia, după Restaurare, Actul de Indemnitate și Uitare din 1660 și Actul de Reglementare pentru Irlanda din 1662 au oferit o soluție, chiar dacă imperfectă, pentru disputele generate de perioada lui Oliver Cromwell.

Nimic asemănător nu s-a întâmplat însă în cazul exproprierilor comuniste, pe care autorul le numește „cel mai mare furt organizat de proprietate privată din istoria omenirii”. Naționalizările masive din Europa de Est au atins o amploare fără precedent, iar consecințele lor continuă să fie resimțite și astăzi.

Valoarea proprietăților transferate forțat se ridică la sute de miliarde, poate chiar trilioane de euro. Deși există mecanisme juridice de restituire, accesul la ele este adesea extrem de dificil. În lipsa unor documente de proprietate complete - multe dintre ele distruse intenționat de regimurile comuniste - și fără asistență juridică de specialitate, șansele de succes sunt reduse.

În țările ocupate de Germania nazistă, precum Polonia și Iugoslavia, transferul masiv al proprietății private a început odată cu sosirea forțelor de ocupație, care rechiziționau și se instalau oriunde considerau necesar.

În Iugoslavia, complexul regal din Dedinje a devenit cartier general al Wehrmacht. În Polonia, politicile de epurare etnică și anexare practicate de naziști au deposedat milioane de oameni prin migrații forțate, golind regiuni întregi, precum Mazovia și Pomerania, de locuitorii lor. În orașe precum Varșovia, familiile evreiești au fost alungate din casele și apartamentele lor și înghesuite în ghetouri. Însă proprietățile confiscate oficial sau neoficial de statul german au fost pur și simplu preluate de comuniști după venirea acestora la putere.

Uneori, distrugerile războiului au făcut asemenea exproprieri mai ușor de realizat. În Varșovia, pe care disidentul comunist și laureatul Nobel Czesław Miłosz avea să o descrie mai târziu drept „cel mai chinuit loc din întreaga Europă terorizată”, atât de multe fuseseră distruse și atât de mulți oameni muriseră, încât naționalizarea putea părea aproape un pas logic spre reconstrucție. În octombrie 1945, prin Decretul Bierut, aproape toate terenurile din Varșovia au fost confiscate de stat.

Printre cazurile simbolice se numără cel al familiei nobiliare Czetwertyński. Conacul acesteia de pe bulevardul Ujazdowskie, una dintre puținele clădiri care au supraviețuit Revoltei din Varșovia din 1944, a fost confiscat de comuniști și ulterior demolat pentru a face loc noii ambasade americane. Proprietarii nu au fost niciodată despăgubiți.

La fel de controversat este și cazul familiei Wedel, fondatoarea celebrului producător polonez de dulciuri. În anii ’90, compania a fost privatizată și vândută către PepsiCo, fără ca moștenitorii familiei să își recupereze bunurile confiscate.

„Problema restituirii ar fi trebuit rezolvată cu decenii în urmă. Trecerea timpului a făcut-o nu doar imposibilă în multe cazuri, ci și imprudentă. Să luăm exemplul hotelului Marriott din Varșovia, construit pe terenul unei foste reprezentanțe Harley-Davidson deținută de familia Andrzejewski. Dacă s-ar face dreptate deplină, prin restituirea terenului furat, efectul ar fi atât de revoluționar încât Polonia ar deveni o țară cu risc ridicat pentru investițiile străine. Evident, acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Haosul economic rezultat ar fi prea mare”, mai spune jurnalistul.

În plus, problema ridică întrebări politice sensibile. Ce se întâmplă cu proprietățile abandonate de milioane de germani expulzați din teritoriile care au revenit Poloniei după 1945? Subiectul continuă să tensioneze relațiile dintre anumite cercuri politice din Germania și Polonia și este adesea evitat de guvernele ambelor țări.

În prezent, nu există o soluție satisfăcătoare. În afara descendenților vechilor familii aristocratice și a marilor antreprenori interbelici, puțini mai sunt preocupați de această moștenire incomodă. Cu toate acestea, problema rămâne deschisă.

După decenii de amânări, fostele state comuniste ar trebui măcar să recunoască amploarea nedreptății produse și limitele propriilor eforturi de reparare. În unele cazuri, anumite proprietăți emblematice ar putea încă să fie retrocedate. În altele, despăgubirile financiare, chiar și simbolice, ar reprezenta un gest necesar.

Dacă restituirea completă nu mai este posibilă, Europa de Est are nevoie cel puțin de un act comun de recunoaștere și reconciliere care să închidă unul dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei sale moderne.