Împăcare pe Via Transilvanica. A mers 700 de kilometri printre cele mai frumoase păduri din țară: „Ce privilegiu că sunt aici”

400 de sate, 8 ținuturi, 1.400 de kilometri. „Drumul care unește” sau Via Transilvanica traversează România de la nord-est la sud-vest și Anca Iosif l-a parcurs pe tot. A scris și o carte despre traseul care i-a oferit un refugiu când avea cea mai mare nevoie ca să-și limpezească mintea și să-și liniștească sufletul. „Via te oglindește”, mi-a spus Anca când am stat de vorbă despre călătoria ei, cu rucsacul în spate, prin unele dintre cele mai frumoase păduri din România. 

„Via părea un Bacalaureat al aventurilor prin care trebuia să trec”. Anca Iosif, jurnalistă de mediu cu peste 15 ani de experiență, scria aceste cuvinte în 2021 în Decât o Revistă, în jurnalul pe care l-a ținut când a parcurs prima jumătate a traseului Via Transilvanica. 

700 de kilometri pe Via Transilvanica

Au fost 700 de kilometri grei. O săptămână a avut partener de drum, apoi a rămas singură. Doar pe traseu. La sute de kilometri distanță, mulți îi citeam jurnalul online impresionați de curajul ei. De altfel, când a plecat la drum, la scurt timp după pandemia care ne-a izolat și mai mult, Anca a scris că asta căuta: „curajul de a merge în ritmul meu”. Muntele îi fusese mereu refugiu, locul în care fugea atunci când avea nevoie de o pauză de la orașe. 

„Sunt și montaniardă de foarte mulți ani, din liceu merg pe munte. Făceam trasee foarte lungi, să fiu eu singură cu gândurile mele, să mă opresc când vreau. Mi-am descoperit un ritm al meu și a fost foarte fain și nou și surprinzător din toate punctele de vedere.

Când ești singur, ai timp să îți auzi gândurile tale, să îți spui alte întrebări, să nu te gândești la nimic, efectiv să mergi ritmul tău. A fost realizarea cea mai mare atunci în 2021”, mi-a povestit Anca. 

Foto: Anca Iosif

Zâmbește când își amintește, dar au curs și multe lacrimi la acea vreme. A avut un atac de panică, s-a speriat de câinii de la stâne, iar o interacțiune cu mai mulți bărbați i-a reamintit că femeile care călătoresc singure au mai multe motive să se teamă. Dar frica nu a oprit-o. 

„În momentul în care a plecat el (partenerul ei de drum pentru o săptămână n.red), deși m-aș fi dus și dacă n-ar fi fost el, a fost un moment de declic, 'aoleu, chiar rămân singură, chiar o să fiu singură'. Mi-a fost un pic teamă.

Țin minte și acum că în prima zi am plecat foarte greu pe traseu. Eram în Vatra Dornei, am avut un atac de panică. Atunci am început să plâng. A fost un pic greu, dar până la urmă mi-am intrat într-un ritm și mi-am dat seama că sunt ok și că mai făcusem asta, adică eu mai mergeam singură pe munte, mai aveam experiențe de genul ăsta, dar mai scurte.

Și am avut și un mic episod tot în 2021, în care niște bărbați s-a oprit cu o mașină de teren, 'hai cu noi la stână', 'eu nu, nu, nu', au râs un pic, au mai insistat, dar nu, n-a fost nimic mai mult de atât. Doar că eu, în mine, m-am speriat, mi-am descoperit o nouă viteză atunci”, a povestit Anca. 

De atunci, și-a activat o aplicație pe telefon și prietenii ei știu întotdeauna unde este. Și a mers mai departe. 

„Primii 100 de kilometri sunt cei în care îți reglezi cât de cât ritmul, îți dai seama ce ai pus în rucsac. 100 de kilometri, dacă îi faci pe Via, în viața unui drumeț care merge așa, regulat, sunt vreo cinci zile de mers. Dacă faci 25 de kilometri pe zi, cam cinci zile de mers, sunt suficiente cât să-ți dai seama: 'Am cărat prea mult. Stai să-mi schimb încălțămintea și să văd cum fac cu bășicile'. 

(...) Dacă ai timp să stai mai mult de 100 de kilometri, abia după aia, au spus alți drumeți pe care i-am urmărit și eu și am simțit și eu pe traseu, în sfârșit se creează spațiul ăla să te uiți  în jur, să ai timp, capul să se golească, de fapt să nu te mai gândești la nimic. Da, efectiv să te uiți în gol, să te bucuri, să fii chiar în prezent, dar fără să te mai gândești: 'Aoleu, stai, că ce fac acolo? Trebuie să reorganizez rucsacul, unde dorm diseară?' Oricum rămân grijile astea, dar se face un pic de spațiu în creier.

Am avut probleme cu bășicile tot traseul, am învățat și eu multe, rucsacul tot a atârnat greu toată luna, dar cumva intri într-o rutină a drumului și începi să te cunoști și cu cât mergi mai mult reușești să te ajustezi, să te calibrezi mai bine și chiar te bucuri mai mult”, a spus Anca. 

În 2021, a parcurs 700 de kilometri. A ajuns până la Micăsasa, în județul Sibiu. Traseul i-a oferit suficient timp de gândire, liniște, deconectare de tehnologie, încât atunci când s-a întors acasă a făcut schimbările pe care și le dorea de mai mult timp. 

„Împăcare pe Via Transilvanica”

În 2025 s-a întors și a terminat traseul. Era tot obosită, în „burnout”, epuizată de viața agitația și aglomerația din București, de lipsa naturii, de blocurile înalte care îți blochează vederea spre cer, de privirea mereu în jos, spre telefon. De data aceasta, călătoria ei s-a transformat într-o carte „Împăcare pe Via Transilvanica”, publicată de editura Alice Books. 

Anca a povestit că, și de această dată, oamenii au fost cel mai mare „dar” pe care acest traseu i l-a făcut. 

„M-au impresionat foarte mult de data asta femeile de care am dat pe traseul ăsta.  Minunate! În zona Gărâna, deci tot undeva pe lângă Parcul Semenic, (...) gazdele care m-au primit acolo au fost niște femei foarte mișto, tot așa, mutate din alte părți, care și-au cumpărat căsuțele lor și au o viziune asupra vieții foarte aproape de natură. Și nu vreau să dezvălui foarte mult, dar sunt preferatele mele”, mi-a spus Anca. 

Așa cum alte popoare sunt cunoscute pentru „hakuna matata”, „joie de vivre”, „la vita e bella”, româncele care i-au ieșit Ancăi în cale i-au arătat că și la noi există „entuziasm față de viață, liniștea aia că lucrurile se rezolvă”. 

„Aveau această viziune că, dacă ceva nu ți s-a întâmplat, înseamnă că nu a fost pentru tine, știi? Un fel de 'let it go', adică nu te mai stresa, mergi mai departe, viața merge mai departe. Și au fost așa o constantă lecție și despre feminism în România, fără să pronunțăm cuvântul 'feminism'”, mi-a povestit Anca. 

Și apoi au fost toți oamenii care i-au deschis casele pentru ea, când ea a cerut un loc de cort, care au trimis-o mai departe la drum cu ceva de mâncare, care i-au adus un carnețel când au văzut că al ei este plin sau pur și simplu i-au spus o vorbă bună pe traseu, au întrebat-o dacă are nevoie de ceva. 

A avut și momente dificile, în care a plâns, în care lipsa tehnologiei a făcut-o să se simtă „dezbrăcată”, în care s-a speriat de urși și de mistreți, în care a plouat și o dureau picioarele și a trebuit să petreacă noaptea pe veranda unei cabane, într-un adăpost improvizat de ea, după ce nu a găsit cheile. Dar apoi au venit momentele în care s-a minunat de ce vede, momente care i-au readus aminte de ce a rămas în România. 

„În ziua următoare coboram de la căsuța asta unde îmi făcusem adăpostul și eram din nou în zona Parcului Național Semenic, în zona în care izvorăște Nera. E o zonă cu păduri virgine de fag, care sunt cele mai întinse păduri de acest fel din Europa, patrimoniu UNESCO. Și a fost așa: mă plimbam pe acolo și nu-mi venea să cred pe ce întindere de păduri sunt.

Adică am avut un moment în care am privit în jur și am zis: 'Ce privilegiu să fiu aici acum!' Și mă bucur că am ales să fac călătoria asta. Și ploua, și ploua, se bășicau bătăturile, Gândește-te că ploua și bocancii mei erau uzi și simțeam cum se freacă acolo, la fiecare pas. Și, în același timp, mă uitam la Nera și era vie și verde... 

(...) Trei zile am fost eu cu mine și cu râurile și pădurile. Și veneam oricum după o zonă destul de secetoasă, în județul Alba, câmpie multă, soare, și aici să treci la zona asta de multă pădure și multă apă și abundență... Efectiv, 'Cornul Abundenței'. Cred că așa am și scris un pasaj.

Și nu... nu... n-aș fi ajuns niciodată acolo dacă nu era Via Transilvanica. (...) Da, și eram: 'Uite, poate și de-asta încă mai sunt în țara asta'. E și în carte discuția asta: emigrăm, nu emigrăm, de ce n-am emigrat? De ce mai rămânem aici?”, a spus ea. 

Am întrebat-o pe Anca dacă i-a fost frică de urși în toate acele zile în care nu a văzut țipenie de om în jurul ei. 

„Cred că teama asta o să rămână tot timpul. Adică, la mine, cel puțin, nu cred că o să dispară vreodată. Și cred că e normală frica asta, că intri în teritoriul unor animale sălbatice. La mine e acceptată și asumată ideea că trec prin spațiul altcuiva și trebuie să mă asigur eu că iau măsurile de protecție. Adică am un spray cu mine, fac gălăgie cu fluierul, cânt, când sunt în pădure mai bat din bețe.

Orice îți face prezența simțită e bine, mai ales vorbitul și cântatul sau bătutul din palme. Și mai auzeam foșnete în care eram cu inima foarte mică. Dar nu mi s-a întâmplat anul trecut, culmea, nici n-am văzut urme. Am auzit doar foșnetele acestea de care spun, dar nu știu ce s-a întâmplat, totul a fost atât de repede. Puteau să fie căprioare sau puteau să fie alte animale, mistreți.

Mistreți am văzut în prima zi, în prima seară. Mi-am dat seama acolo, cu mistreții, că toată lumea vorbește de urși, dar, de fapt, despre mistreți nu vorbim. Și e cam același comportament de prevenire, dar vreau să zic așa: nu e un animal atât de popular, deși e la fel de sălbatic și el”, mi-a povestit Anca. 

După aceste două experiențe pe Via Transilvanica, 1.400 de kilometri parcurși pe jos, singură, Anca a scris o carte. „Împăcare pe Via Transilvanica” este deja disponibilă pentru precomandă la editura Alice Books și va fi lansată oficial, în București, la data de 24 august, la Cărturești Verona. 

„Este o muncă să le pui pe toate în scris și nu poți decât să speri. Adică să speri că va ajunge la oameni și va fi citită. A fost foarte greu să-mi intru într-un ritm. (...) 

Pe fiecare zi eu aveam notițe, am luat notițe pe teren, așa, ce simțeam, ce mi se întâmpla, pe cine cunoșteam. Mai aveam și înregistrări audio când nu puteam sau mă simțeam prea ruptă să scriu sau aveam momente în care, nu știu, plânsesem o jumătate de oră. Și atunci, pe fiecare zi, le luam pe rând. Așa s-a și scris, din aproape în aproape”, a spus Anca. 

Foto: Anca Iosif

Drumul care unește

Via Transilvanica era atunci un traseu puțin bătătorit în 2021. Acum, i-a impresionat și pe jurnaliștii de la Euronews, care au scris despre „Elveția Estului”. 

Pentru Anca a fost călătoria care i-a oferit o pauză, dar și un refugiu, atunci când avea cea mai mare nevoie. 700 de kilometri doar copacii, munții, râurile și izvoarele au fost martori tăcuți și solidari atât la călătoria ei fizică, cât și la cea interioară, în care și-a făcut ordine în gânduri și s-a întors acasă hotărâtă să facă niște schimbări. Via Transilvanica nu îți oferă neapărat „vindecare”, dar îți oferă spațiul ca să parcurgi etapele prin care să ajungi acolo. 

„N-aș vrea să pun în cârca unui astfel de drum ideea că poate să vindece, în sensul că tu te întorci acasă și gata. E ca o pauză pe care ți-o iei ca să-ți dai seama ce ai putea să faci mai departe cu niște probleme. Traseul se termină, știi, tot tu te întorci, cu cum ești tu. Problemele nu dispar, doar cumva se schimbă poate viziunea cu care te uiți la ele. Poate te liniștești un pic, poate nu te mai uiți din punctul ăla de criză.

Nu cred că e vorba de o vindecare, cât de o regăsire, o liniștire, o alinare. De fapt, e o fugă. E o escapadă, un traseu de genul ăsta. Știi, fugi un pic, stai un pic cu tine, dar trebuie să fii mereu conștient că te întorci la realitatea în care ești.

(...) S-a schimbat un pic felul în care mă uit la lume. Sunt un pic mai calmă. Îmi place mult cum zic cei de pe Camino că, de fapt, traseul tău începe după ce termini drumul. După ce termini traseul propriu-zis, atunci începe. Deci, când te întorci acasă, începe munca aia”, a fost concluzia Ancăi. 

Cei care vor să se încumete la acest traseu impresionant găsesc toate detaliile pe site-ul Via Transilvanica, unde există și un ghid de siguranță, un blog al drumeților, dar și cum poate deveni cineva părinte adoptiv de kilometri pe Via Transilvanica. Anca Iosif visează acum la El Camino de Santiago.