„Am belit-o!”. Replica e rostită suficient de tare cât să se audă și la celelalte mese, dar restul clienților sunt prea concentrați la joc. „Stai liniștit, eu o am așa de când aveam 3 ani”. Răspunsul neașteptat sparge liniștea aparentă a atmosferei de cvasi-concurs și provoacă un hohot de râs generalizat, care se propagă în valuri succesive, din toate colțurile clubului.
E marți seara, dar ar putea fi la fel de bine vineri sau duminică. În fața barului, Iulian își încrucișează brațele și privește atent la peretele din față.
Deși cineva l-ar putea confunda lesne cu un bouncer (judecând după statura sa de fost rugbist și modul în care fixează peretele), Iulian nu face decât să-și exercite conștiincios funcția aparent fără noimă de organizator al concursului de biliard: e seară de „Bila 9”, pentru amatori, iar pe peretele din fața barului e un panou unde sunt afișate grupele de calificări și numele jucătorilor înscriși la concurs.
Dincolo de bar, interiorul salonului de biliard e iluminat ca un pom de Crăciun. Clubul e amenajat într-o clădire cavernoasă din centrul Bucureștiului, care probabil a trăit și vremuri mai bune, în contrast cu mesele profesionale de joc, de fabricație germană.
Jucători la un concurs de biliard pentru amatori. Foto: antena3.ro
În zilele de concurs, mesele sunt ocupate de tot felul de clienți reuniți de această pasiune: doctori, frizeri, magistrați, IT-iști, studenți. Ocazional, întâlnești chiar și turiști englezi ori olandezi, pe care Zeii Biliardului i-au rătăcit prin acest loc.
Practic, aici se petrec și cele mai interesante interacțiuni între oameni care vin din „bule” sociale complet diferite: masa de biliard devine locul în care toată această faună își găsește un numitor comun: băgatul de bile în găuri.
„Biliardul rămâne în zona aceasta de activitate pe care și-o permit mulți oameni, din toate păturile sociale”, declară antropologul Adrian Mihail, specializat în antropologia sportului.
Aici stă și frumusețea și paradoxul acestui joc plin de lumini și umbre: e loc și de înjurături, dar și de culturalizare socială. E loc, practic, pentru toată lumea. E ca într-o mare familie în care nu-ți poți alege rudele, dar stați cu toții la aceeași masă.
Dincolo de salonul principal, se deschide o încăpere unde, până acum ceva ani, se putea juca ping-pong. Acum, locul e dominat doar de o masă de carambol (fără găuri).
„Aici, cândva, a avut loc o crimă”.
Tăcere de mormânt. Evident, nimeni nu e sigur de așa ispravă, tot așa cum nimeni nu îndrăznește să-l contrazică pe Vali „Carambol” Atomulesei. Mai ales atunci când e la masă și joacă fix jocul de la care i se trage porecla.
Joc de carambol. Foto: Hepta
Vali este convins că „ceva necurat” s-a petrecut la un moment dat în respectiva încăpere, în trecutul nebulos al clădirii, mai ales atunci când ratează o bilă: de vină e atmosfera, frigul, masa, postavul, creta de pe tac, telefonul care sună, sau, pur și simplu, moaca adversarului care nu-i permite să se concentreze.
Antropolog: Biliardul sparge „bulele” și rămâne unul din puținele hobby-uri care reunesc un public din toate categoriile sociale
Între timp, din salonul mare răzbat strigătele de luptă ale victoriei: cineva tocmai a trecut de grupe și se duce glonț spre bar să sărbătorească succesul cu o „popică” la 0.33 l.
La bar se adună și alți jucători, iar discuțiile deviază inerent spre politică.
Iar aici intervine și minunea nevăzută: „nicușoriștii” și „georgiștii” discută, ba uneori chiar se înjură (doar de morți, niciodată de mame). Dar nu sar niciodată la bătaie. Cel puțin nu din considerente politice. Încă.
„Biliardul are această capacitate de a aduna oameni din medii sociale diferite”, explică antropologul. „Și eu merg în cluburi cu colegii mei cercetători și, uneori, la masa vecină văd niște elevi de la un liceu de periferie sau simpli muncitori. Sunt aproape sigur că partea de costuri, care sunt destul de joase, e un element foarte important. Văd asta in cercetările pe care le-am făcut în sport”.
În București și în orașele mari ale României de azi devine tot mai scump să ai activități de hobby. Să te duci să joci fotbal te costă mult mai mult decât costa acum 25 de ani. La fel cinematograful: acuma, la mall, sunt prețuri de-ți pică fața. Biliardul rămâne în zona asta de activitate pe care și-o permit mulți oameni”
Astfel, cluburile de biliard rămân în continuare o activitate foarte ieftină - comparativ cu alte sporturi sau pasiuni - care încă reușesc să adune la un loc o clientelă atât de eterogenă.
Iar genul ăsta de concursuri „de casă” reușesc să adune într-o singură „grupă de concurs” persoane din medii extrem de diferite, unite de o pasiune comună și un inedit spirit de camaraderie.
Hollywoodul a creat această imagine-clișeu a filmelor de acțiune în care cel puțin o bătaie trebuie să aibă loc într-un bar cu biliard. Bătăile cu tacuri și bile (la propriu) însoțite de razii ale poliției au atins un punct culminant pe la mjjlocul anilor 2000 - cel puțin în București.
Acum, ocazional, spiritele o mai iau razna: înjurăturile și umorile de pe rețele sociale mai prind cheag la masa de joc, dar nu din cauză de „mucușoriști” vs. cei din tabăra lui „Semiom”. Motivele țin mai degrabă de o bilă decisivă care se încăpățânează să nu intre în buzunar sau a unei poziții ratate din cauza unui adversar acuzat de „sharking” (un termen împrumutat din americănească, ce se referă la tacticile de intimidare și abatere a atenției jucătorului de la masă pentru a-l face să rateze).
În astfel de cazuri, riscul să-ți iei un tac în cap e considerabil mai mare decât dacă zici ceva de rău despre „domnul Călin” în bula greșită.
Ocazional, meciurile mai „tari” ajung să fie arbitrate de Alexandru Balaș, singurul arbitru din România de biliard-pool omologat internațional, și el un obișnuit al clubului.
„Biliardul nu se oprește la o anumită vârstă”, spune Alexandru Balaș care, chiar în aceste zile arbitrează în Olanda la Campionatele Europene de seniori ( jucători cu vârste de 45+ ani).
„Am început în 2010 să arbitrez, m-am apucat să învăț niște tutoriale. În 2012 am început să arbitrez competiții interne. Apoi am plecat pe banii mei la Treviso, în Italia și am făcut un curs de o săptămână”.
La finalul cursului, Alexandru Balaș a dat examenul de omologare: a arbitrat Euroturul de la Treviso - o competiție de „pool”.
Dincolo de competițiile cu ștaif, jocul este unul al maselor și meselor: masa de joc este aproape mereu dublată de o masă cu pahare și băuturi.
„E o activitate foarte ieftină pentru socializare: la 40 de lei pe oră, plătești 10 lei dacă ești într-un grup de patru persoane, care joacă în echipe doi contra doi. Te distrezi, e fun. Biliardul a fost mereu un joc accesibil din punct de vedere financiar, comparativ cu alte hobby-uri”, explică Andrei Mihail.
Ciudatul caz al „nicușoriștilor” și „georgiștilor” care interacționează diferit în online față de „offline”, la masa de joc
După decizia CCR din decembrie de anulare a alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024, pe grupul de Whatsapp al clubului, focul care mocnea deja între cele două tabere electorale a izbucnit în toată splendoarea sa, iar toată falsa armură de fair-play a acestui joc „de gentlemani” s-a dus, efectiv, dracului.
„Când se văd față în față, oamenii sunt mult mai capabili de a avea o interacțiune ceva mai profundă decât pe rețelele sociale, unde cu toții avem tendința să fim mai agresivi, să dăm răspunsuri mai în stil de bullying, pentru că așa sunt configurate rețelele astea”, explică Andrei Mihail.
Antropologul arată că, atunci când „rivalii” din online se reunesc în club, la masa de joc, ei își estompează reacțiile.
„Când te vezi față în față, altfel discuți. Aici e altă configurare a interacțiunii sociale”, spune antropologul român.
„Cred că sporturile și jocurile au capacitatea asta: popularitatea lor e transcendentă claselor sociale. La fotbal, de pildă, se uită și săracul și bogatul. La fel și biliardul; Indiferent că suntem mai bogați, mai săraci, profesori, doctori sau muncitori, dacă ne place și avem pasiunea asta, mergem să-l jucăm”
E drept, odată ajunși la masa cu dreptunghi albastru din postav și șase buzunare, jucătorii nu renunță complet la glume (e totuși competiție de amatori - ce poți să le faci? să-ți dai afară clienții pentru că fac mișto între ei?).
Jucător de biliard la masa de joc. Foto: antena3.ro
De regulă, umorile sunt rapid topite în clinchet de pahare, înjurături amicale și țăcănit de tacuri. Armistițiul durează uneori până la finalul competiției, când jucătorii își strâng mâinile și părăsesc incinta. Apoi, viața își continuă cursul firesc iar jucătorii au din nou liber la înjurături și schimburi de impresii pe Whatsapp.
Biliardul în comunism și un mit încă nelămurit: chiar au interzis comuniștii această activitate? Un răspuns onest: Da și nu prea
„Biliardul e un joc interesant, de inteligență, îndemânare, de precizie. Nu mai e alandala, cum se juca în anii 1990. Dar e prost plătit. În România se joacă doar când se întâlnesc unii și alții, când mai fac câte un turneu așa, amical. Cam asta este”, spune Vali „Carambol”.
Vali „Carambol” Atomulesei a fost în anii 1980 angajat la Ministerul Turismului la așa-numita „Secție de agrement-turism”.
„Mă ocupam cu instalarea unor puncte de distracție pentru turiști. Săli de jocuri, parcuri de distracții, telegondole, telecabine, echitație, terenuri de tenis”, își amintește Atomulesei.
În aceste puncte de distracții a ajuns să instaleze și să se ocupe de mentenanța meselor de biliard „rămase pe inventar” de pe vremea perioadei monarhiste, de dinainte de 1947.
Joc de carambol/biliard. Foto: Hepta
În anii 1980, numărul meselor din România era de câteva zeci. Conform estimărilor lui Vali, în București erau în jur de 30 de astfel de mese, „plus alte câteva pe Litoral și în stațiunile montane”. Toate, de carambol. Una singură, clasică, de „pool”, cu găuri a fost instalată pe la jumătatea anilor '80 la fostul hotel Intercontinental, își amintește Vali.
„Era o masă de 7 picioare, mică, de biliard englezesc, din aceea cu fise”, își amintește Vali „Carambol”.
Comuniștii nu au „interzis” neapărat biliardul. Dar nici nu l-au încurajat. Explicația oficială nu există, așa cum nu există vreun act oficial sau decret care să „interzică” în mod explicit o asemenea activitate. Neoficial, comuniștii nu au încurajat această activitate din două motiv: în primul rând, biliardul nu era „sport” și nici măcar unul olimpic (nu e nici azi), așa că nu exista, la nivel oficial vreun interes pentru promovarea unei activități care să servească propagandei comuniste, așa cum era cazul marilor sporturi de mase.
În al doilea rând, biliardul era văzut ca o manifestare obscură a vechiului regim burghezo-moșieresc, o activitate asociată pariurilor ilegale.
Acest film de propagandă, realizat de Sahia Film, reflectă cel mai bine situația de facto a modului în care era „tratat” biliardul în comunism: o echipă de „anchetă” filmează într-un club din București (Cafeneaua Veche) un „hustler” comunist care le lua leii la tovarășii din clasa muncitoare.
Mese erau „la liber”, în schimb erau „înfierați” jucătorii. Reportajul a fost realizat în perioada de după decretul 153/1970, pentru combaterea „parazitismului social”.
Jucătorii de biliard erau, practic, niște „paraziți”. Iar jocul pe bani facilita rapid o vizită în beciurile Miliției.
Ulterior, în perioada de criză din anii 1980, s-a pus frână: nu s-au mai cumpărat tacuri, cretă, lămpi, mante - nimic.
„Postav se mai cumpăra, se făceau comenzi la fabricile de postav din România”, își amintește Vali Carambol. „Crete nu se găseau deloc, dar se făcea totuși rost de el, prin diverse intervenții, în Italia. Tacurile erau, cele bune, venite tot din Italia. În rest, le confecționau, la comandă, unii tâmplari”.
Joc de biliard, imagine cu caracter ilustrativ. Foto: Getty Images
Cei care nu aveau noroc de cretă înșurubau pur și simplu vârful tacului în tencuială, pentru a avea un strop de aderență la lovituri.
„Se dădea cu vârful tacului pe tavan, pe zugrăveală, pe perete, pe tencuială, unde nimeream. În cluburile de biliard, toți pereții erau găuriți”, își amintește Vali.
„Tacurile erau, unele bune, venite din Italia. Cam 10 tacuri la un club. În rest, le confecționau unii tâmplari, la comandă”.
Pool-ul și nelipsita ispită a jocului de bani. „Bineînțeles că se fac jocuri underground”
În prezent, după boom-ul de după 1990, jocul a prins viteză: practic, toți românii acelei generații au bifat două mari pasiuni inexistente în comunism: biliardul și karatele.
„E interesantă imaginea asta a biliardului de la noi: pe de o parte e considerat un sport de gentlemani - vezi turneele de snooker de pe Eurosport -, pe de altă partea e imaginea hollywoodiană a unui joc asociat cu tot felul de categorii sociale mai dubioase - vezi scenele din filme cu motocicliști care se adună prin cluburi și joacă biliard pe bani”, spune antropologul Andrei Mihail.
Dacă anii 1990 au venit la pachet și cu povești legendare despre jocuri pe bani în care se pierdeau case și neveste, în prezent, aceste activități s-au redus.
„Bineînțeles că se fac jocuri underground, în special la cei care dețin mese la domiciliu: își invită prietenii și joacă pe sume de bani. Se joacă pe mese, în casă. Sunt tot felul de pasionați. În cluburi, nu prea. Se joacă pe o bere sau pe cine plătește masa”, spune Vali Carambol.
Genul acesta de turnee de „amatori” de la cluburi, se joacă pe „cupă și medalie”. Participanții plătesc o taxă de 50-60 de lei pentru care pot juca „în turneu” câteva ore bune.
Mizele pe bani cresc proporțional cu „valoarea” turneului - în România, numărul de turnee cu premii care depășesc pragul câtorva mii de euro le numeri pe degetele de la singură mână, în cel mai fericit caz.
„Biliardul e un lucru de care avem nevoie în această societate tot mai bulificată, ca să folosesc un termen complet neștiințific”, spune antropologul Mihail. „Avem tot mai puține spații, activități de genul ăsta care să adune oameni diferiți împreună, motivul principal fiind costurile”.
Bile de biliard. Foto: Getty Images
Practic, costurile mari „creează” bule sociale, în vreme ce activitățile care presupun costuri mici „pentru distracție” adună „bulele” împreună.
„Biliardul mai are un avantaj: sunt 4 oameni care se duc să joacă 2 la 2: unul bagă bilele în gaură, ceilalți pot schimba păreri, mai beau o bere, se face un amalgam de joc cu o formă de socializare pe care alcoolul o încurajează”, spune antropologul.
Biliardul rămâne o combinație șuie de „șah cu bile” cu managementul riscului specific unor jocuri „de noroc” precum pokerul (deși, la fel ca la pokerul de performanță, norocul e un simplu element de hazard în biliardul sau snookerul de nivel internațional.
Pasiunea asta de a da cu un băț de lemn într-o sferă de aramit transcede generații, bule și categorii sociale. „Biliardul îmi confirmă cât de mare nevoie avem pentru a atenua aceste fracturi sociale tot mai vizibile și care ne afectează pe toți”, concluzionează antropologul Andrei Mihail.