Pericolul din camera copilului tău. Cum vânează extremiștii adolescenții pe internet și ce face România cu Previsio 2 ca să-i oprească

E ora zece seara. Copilul tău e acasă, în camera lui, cu ușa închisă. Nu e pe stradă, nu e într-un anturaj dubios, nu bea, nu fumează. Nu se droghează. Stă cu telefonul în mână sau cu ochii în monitor. Din bucătărie, orice părinte ar spune că totul e în regulă: copilul e la el în cameră, ce i s-ar putea întâmpla?

Răspunsul e că, exact în acele ore, cineva îi poate vorbi. Cineva răbdător, priceput, care știe ce îi poate spune unui puști de 14 ani ca să-l facă să se simtă, în sfârșit, înțeles. Îi oferă o gașcă. Îi oferă un rost. Îi oferă niște vinovați pentru tot ce nu-i merge în viață. Și, lună după lună, îi rescrie felul în care privește lumea – până când adolescentul care voia doar să nu se mai simtă singur ajunge să creadă că violența e o soluție.

Asta se numește radicalizare, iar Serviciul Român de Informații a decis să o ia în serios acum, înainte ca România să ajungă unde au ajuns deja țări din vestul continentului.

Programul se cheamă Previsio 2 și continuă un demers pornit mai devreme în școli. Documentul de prezentare al proiectului dezvăluie cazuri de tineri radicalizați din Europa și din Statele Unite, din ultimii ani, arată pericolul acestui fenomen – atât prin situațiile în care oamenii ajung la capătul procesului și recurg la terorism, cât și prin viteza cu care ideologiile extremiste se răspândesc, mai ales prin internet.

Ce e radicalizarea

Să lămurim mai întâi termenul, întrucât sună abstract și, cumva, îndepărtat. Radicalizarea e procesul prin care cineva ajunge, treptat, să adopte convingeri și ideologii extremiste – idei care rup lumea în „noi” și „ei”; care transformă categorii întregi de oameni în dușmani și care, în forma cea mai gravă, justifică violența împotriva acelor „ceilalți”. Toate astea nu se întâmplă peste noapte. E o alunecare lentă, iar internetul a transformat panta într-un tobogan.

Purtătorul de cuvânt al SRI, Ovidiu Marincea, explică de ce fenomenul e atât de greu de prins la timp, mai ales la vârsta adolescenței.

„Radicalizarea în rândul tinerilor este un proces ce poate fi dificil de observat, având în vedere faptul că o serie de indicatori se suprapun sau se confundă cu comportamente și atitudini specifice adolescenței. Mediul online e un factor extrem de important în procesul de radicalizare a tinerilor și un accelerator al acestuia, cu atât mai mult cu cât tinerii sunt lăsați nesupravegheați în activitatea lor pe internet și nu sunt sfătuiți cu privire la autoprotecția împotriva entităților și ideologiilor nocive. Este foarte important însă, să observăm și să identificăm semne care indică schimbări relevante ale atitudinilor și comportamentelor pentru a putea acorda atenție sporită respectivelor cazuri și astfel pentru a putea încetini și stopa procesul”, a declarat el, într-un amplu interviu pentru Radio Constanța.

Cuvântul-cheie e acolo, în mijlocul frazei: nesupravegheați. Nu pentru că părinții ar fi neglijenți, ci pentru că cei mai mulți habar n-au ce se poate întâmpla dincolo de ecranul acela.

Nu e o teamă teoretică. S-a întâmplat deja, iar copiii erau foarte mici

Ca să înțelegem de ce SRI investește într-un astfel de proiect tocmai acum, merită să ne uităm la ce s-a întâmplat în alte țări. Și, mai ales, la vârstele copiilor.

Un serios semnal de alarmă vine chiar de la unul dintre cele mai serioase servicii de securitate din Europa. În octombrie 2025, directorul general al MI5, Sir Ken McCallum, a ținut discursul său anual pe tema amenințărilor.

Și a ajuns la pasajul despre tineri: terorismul se cuibărește în colțurile sordide ale internetului, acolo unde ideologiile otrăvitoare, de orice fel, se întâlnesc cu vieți individuale volatile, deseori haotice. Iar apoi a dat cifra: unul din cinci dintre cele 232 de arestări pentru terorism de anul trecut au fost copii sub 17 ani.

Unul din cinci. Copii. Și nu vorbim despre o țară aflată în război sau despre o regiune instabilă, ci despre Regatul Unit.

Tendința nu e una izolată. O analiză publicată în iunie 2025 de Combating Terrorism Center de la West Point a examinat 44 de minori care au plănuit să comită atacuri teroriste jihadiste în Europa începând din 2022, dar au fost arestați înainte să poată acționa. E o generație întreagă, avertizează autorii, care se radicalizează, în principal, în online. Același studiu trimite la un raport ONU din ianuarie 2024, care pomenea o rețea condusă de doi minori în Spania, care a radicalizat peste 50 de alți minori pe platforme de comunicare pentru jocuri video, înainte de a fi destructurată.

Iar când cauți mai multe date despre cazurile individuale, vârstele devin greu de acceptat. În 2022, cercetătorii de la GNET au documentat cazurile a doi copii de 12 ani, radicalizați prin platforme de gaming; unul ajuns la o etapă incipientă de extremism de dreapta, iar celălalt la un stadiu avansat, care a inclus scrierea și publicarea unui manifest terorist și amenințarea cu un atac.

12 ani. Și, atenție, nu ideologia „i-a înhățat” prima. Studiul dezvăluie că jocul jucat împreună a dus la relații și încredere între copii și indivizi extremiști pe față, iar activitatea de gaming a funcționat ca un soi de „liant” social-emoțional, deschizând ușa spre îndoctrinare.

Prietenia a venit prima. Ura a venit după

Exemplele recente se țin lanț. În februarie 2025, un tânăr de 17 ani din Edinburgh a pledat vinovat pentru că plănuia un atac armat asupra unei școli, inspirat de opinii pro-naziste și de masacrul de la Columbine.

Tot atunci, un băiat de 15 ani din Northumberland a fost acuzat că plănuia un atac terorist ca membru al unui grup suprematist alb din SUA.

Iar în Germania, chiar luna trecută, un copil de 15 ani a fost pus sub acuzare într-un complot împotriva unei sinagogi, după ce, spun procurorii, își pierduse două degete și își rănise un prieten testând un dispozitiv de mărimea unei mingi de tenis.

Ce au în comun toate aceste cazuri? Vârsta mică. Radicalizarea petrecută online. Și familii care, de cele mai multe ori, n-au știut ce se întâmplă până n-a fost prea târziu.

De ce merge tocmai la adolescenți

Ca să înțelegem de ce funcționează atât de bine mecanismul la vârsta asta, trebuie să înțelegem adolescența însăși.

„Radicalizarea reprezintă o manifestare în creștere în rândul copiilor și tinerilor din România, dacă este să vorbim despre riscul de radicalizare pentru copii și adolescenți și această creștere este îngrijorătoare din perspectiva evitării unui trend accelerat asemănător celui înregistrat în diferite state din Europa de Vest. Adolescenții, în special, reprezintă una dintre cele mai vulnerabile categorii de persoane expuse radicalizării. Elemente precum schimbările fizice, psihologice, procesul de separare ori de individualizare, criza identitară, incertitudinea, dorința de apartenență și spiritul de rebeliune, expunerea la un mediu incontrolabil precum cel virtual, căutarea unor idealuri și a unor figuri cu care să se identifice pot influența atragerea tinerilor în procese de radicalizare fără ca ei să realizeze ce li se întâmplă”, explică Ovidiu Marincea.

Repetăm: „fără ca ei să realizeze ce li se întâmplă”. Copilul nu simte că e manipulat. Simte că, în sfârșit, a fost găsit.

Marincea explică și mecanismul psihologic pe care grupurile îl exploatează cu un cinism.

„Radicalizarea poate oferi un sens clar al identității, mai ales în cazul celor care se confruntă cu excludere socială sau discriminare. Tinerii petrec mult timp online, iar mulți pot căuta validare sau comunități care au convingeri similare pe platformele de socializare. Grupurile radicale exploatează acest lucru, creând echo chambers în care convingerile ideologice le sunt întărite. Pe măsură ce consumă tot mai mult conținut extremist, tinerii manifestă schimbări de comportament, devin mai rebeli, sfidători, neagă ideea de autoritate, adoptă o retorică agresivă și promovează un discurs al urii, își modifică cercul relațional, se apropie de grupuri violente și cresc nivelul de conspirativitate în special în ceea ce privește utilizarea mediului online”, adaugă el.

Un sens clar al identității, livrat exact în clipa în care adolescentul și-o caută pe a lui. E o ofertă perversă, dar teribil de convingătoare. Studiile de mai sus ne arată că funcționează.

Unde se întâmplă: platformele pe care copiii le folosesc în fiecare zi

Unde, mai exact, se face racolarea?

„Studiile realizate la nivel european în domeniul radicalizării indică adolescenții drept una dintre categoriile vulnerabile la expunerea la conținut extremist în mediul online. În materialele analizate în cadrul programului de formare sunt menționate inclusiv platforme și comunități online precum Steam, Discord și Twitch, în contextul în care acestea pot fi asociate comunicării online utilizate pentru diseminarea unor materiale sau idei extremiste. Practic, nu platforma în sine trebuie considerată «periculoasă». Riscul este determinat mai degrabă de tipul de conținut accesat, comunitățile cu care adolescentul interacționează și relațiile dezvoltate în mediul online. Din acest motiv, implicarea părinților este foarte importantă. Aceasta ar trebui să presupună, înainte de toate, comunicare, interes real pentru activitatea online a copilului și cunoașterea persoanelor și comunităților cu care acesta interacționează”, a declarat, pentru Antena3.ro, Teodora Țecu, directorul CJRAE Olt, care a trecut prin instruirea programului.

Observația ei – că nu platforma e problema, ci ce se întâmplă pe ea – contează, deoarece e foarte ușor să cazi în capcana demonizării unei aplicații. Aceleași locuri unde milioane de copii se joacă inofensiv sunt și cele unde un racolator răbdător își găsește ținta.

Îngrijorarea nu e doar românească: în septembrie 2025, Congresul american i-a chemat la audieri chiar pe șefii Discord, Steam, Twitch și Reddit, tocmai pe tema radicalizării online. Iar un studiu din 2024 al Anti-Defamation League a constatat că 23% dintre jucătorii online au dat peste propagandă extremistă de dreapta în timpul jocului. Aproape unul din patru.

Valentin Bucur, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Școlar Județean Brașov –  el însuși absolvent de Automatică și utilizator activ al rețelelor – face o clasificare a riscului pe categorii de platforme.

„Din punctul nostru de vedere și din punctul de vedere al celor care au ținut acest curs și care i-au antrenat pe colegii noștri – au spus că primele și cele mai periculoase sunt platformele criptate, unde se produce recrutarea de tip, nu știu, chat-uri criptate: Telegram, Signal, grupuri anonime și grupuri închise cu conținut extremist nefiltrat. Deci acestea sunt cele mai periculoase. De asemenea, vorbim de aplicații de gaming și de comunități cum ar fi Discord, Twitch, unde racolarea se produce prin jocuri și prin gamificarea violenței și, nu în ultimul rând, aș aminti platforme cu algoritmi agresivi și aici includ TikTok, Reddit, care creează foarte rapid bule ideologice care radicalizează foarte rapid consumatorul”, explică Valentin Bucur, pentru Antena3.ro.

Apoi a explicat și de ce, în opinia lui, Tiktok e un caz mai aparte.

„Oferă un framework acolo pentru orice. Numai că unele au un pământ mai fertil, dacă mă pot exprima așa, eufemistic. Deci o platformă cum este TikTok, unde lucrurile se petrec cu o mare repeziciune și unde se creează foarte rapid bule. Pentru că targetarea pe TikTok, spre deosebire de, nu știu, de Facebook, targetarea este la nivel de individ. La nivel de comportament individual. Și atunci identificarea acelor comportamente și includerea lor într-o bulă este mult mai facilă decât aceea într-o, nu știu, într-o rețea cum este Facebook-ul, care targetează grupuri, grupuri deja existente, comportamente ale unor grupuri deja existente. TikTok-ul, cu toate atracțiile lui, este mult mai periculos decât un, nu știu, un Facebook sau un Instagram”, susține acesta.

Adică algoritmul nu te bagă într-o bulă pentru că faci parte dintr-un grup, ci pentru că tu, individul, ai dat semne că ai putea fi receptiv. E o mașinărie de personalizare care poate lucra, fără să vrea, în favoarea celor care caută victime.

Radicalizare sau doar adolescență? Unde e linia roșie

Dar cum deosebești un puști pur și simplu rebel – care poartă haine ciudate, ascultă muzică agresivă și contestă orice autoritate, adică se poartă ca un adolescent absolut normal – de unul care e pe cale să fie racolat?

Riscul de a greși e în ambele direcții: să ratezi un caz real sau să lipești o etichetă nedreaptă pe un copil care doar traversează o vârstă grea.

„Dacă vorbim de sfaturile pentru părinți și profesori, adolescenții și tinerii pot fi victime ale radicalizării dacă nu sunt ghidați constant de un sistem solid de valori familiale, civice și culturale și dacă nu beneficiază de sprijinul adecvat la timpul potrivit. Pentru identificarea cazurilor de radicalizare, este important să înțelegem ce se întâmplă cu tânărul de lângă noi. Apariția unor modificări negative de atitudine sau de comportament nu trebuie înțeleasă direct ca fiind o probă a radicalizării. Tinerii parcurg procese de dezvoltare intelectuală și personală care pot îmbrăca forme diverse și pot evidenția încercări pe direcții sau modele care par atractive, schimbări precum modul de relaționare cu colegii sau cu profesorii, stilul vestimentar, limbajul agresiv, adoptarea de simboluri sau însemne pe piele sau pe haine, comportament violent, pot reprezenta, dar nu sunt întotdeauna, semne ale radicalizării. Astfel de semne nu trebuie ignorate, ci clarificate pentru a se înțelege ce se întâmplă cu persoana în cauză”, spune Ovidiu Marincea.

Teodora Țecu întărește ideea că un semn izolat nu spune nimic: „Este însă esențial de subliniat că prezența unuia sau chiar a mai multor asemenea comportamente nu înseamnă automat că un adolescent este radicalizat. Indicatorii trebuie interpretați întotdeauna în context, ținând cont de istoricul și particularitățile adolescentului, de durata și intensitatea schimbărilor observate și de asocierea dintre mai multe semnale. De aceea, așa cum spuneam mai devreme, este foarte important să cunoaștem contextul personal și familial al adolescentului și să existe o comunicare deschisă cu familia și cu persoanele din cercul său apropiat”.

„Da, să știți că delimitarea aceasta între o simplă fază de rebeliune adolescentină și un proces real de radicalizare consider că este una dintre cele mai mari provocări pentru profesori și consilieri. Separarea acestora se bazează în primul rând pe analiza frecvenței, nu știu, intensității ideologiei, intenției de a folosi forța sau chiar folosirea violenței. Și atunci ar trebui să privim contextul, nu neapărat un simplu gest. Rebeliunea este despre, nu știu, încălcarea unor reguli, despre haine mai ciudate sau provocarea autorității, că e cea de la școală, că sunt autorități ale statului. Radicalizarea este despre adoptarea unor ideologii rigide de tipul «noi versus ei» sau «noi împotriva lor». Deci acesta ar fi un prim pas pentru a face diferența între rebeliune și radicalizare. Să fim, de asemenea, atenți la țintă. Adolescentul rebel se ceartă practic cu profesorii și părinții”, precizează și Valentin Bucur.

Apoi adaugă și o distincție: „Elevul radicalizat își îndreaptă ura către grupuri întregi de oameni: etnii, religii, minorități. Și atunci, aici avem clar dovezi de radicalizare, nu de rebeliune, iar linia roșie când vorbim de rebeliune versus radicalizare este trecerea la violență. Este clar că trecerea de la rebeliune la un semnal clar de alarmă este în momentul în care apare justificarea sau fascinația pentru violență, dezumanizarea, obsesia pentru arme, pentru atacuri fără motive”.

Rebelul se ceartă cu profesorul. Cel radicalizat urăște o categorie întreagă de oameni. Aia e linia.

„Iar miza pe care ar trebui s-o pună ar trebui să fie pe un dialog, nu de acuzații, că dacă recurgem la întrebări, nu știu, deschise față de copil: «ce ar însemna acest simbol pentru tine?», «ce înseamnă acest mesaj cu care ai venit pentru tine?», ne dăm seama că rebelul vrea doar să șocheze, iar cel radicalizat vine și recită practic niște argumente. Adică vine cu citate din niște doctrine și atunci este clar că el nu vrea doar să șocheze, ci deja și-a însușit câteva dintre argumentele doctrinare”, mai explică Valentin Bucur.

Rebelul vrea să te șocheze. Radicalizatul îți recită o doctrină. Asta e diferența.

Ce faci când vezi semnele

Programul nu se oprește la a-i învăța pe profesori să recunoască pericolul. Le oferă și un protocol clar.

Teodora Țecu descrie procedura.

„Desigur, există un cadru clar de intervenție, similar ca principiu procedurii naționale de management al cazurilor de violență în mediul școlar. Primul pas este reprezentat de cunoașterea cât mai bună a elevului și a contextului său de viață, astfel încât să putem face o distincție între manifestările specifice adolescenței – inclusiv comportamentele de opoziție sau de căutare identitară – și posibilele semnale ale unui proces de radicalizare. În această etapă sunt analizate comportamentele observate și contextul în care acestea apar. Sunt implicați părinții și persoanele care cunosc îndeaproape elevul. Dacă în urma acestei etape suspiciunea persistă și există indicatori care justifică o preocupare reală, situația este adusă la cunoștința Biroului Siguranța Școlară din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean, instituție cu care există o colaborare constantă”, explică ea.

Și, foarte important, Țecu subliniază care NU este rolul profesorului: „Este important de precizat că rolul dirigintelui sau al profesorului-consilier școlar nu este acela de a pune o etichetă de «radicalizare», ci de a observa, de a analiza situația în limitele competențelor profesionale și de a semnala cazurile în care există indicatori de risc”.

Valentin Bucur descrie același traseu, în trei pași gradați – de la profesor, la școală, și abia la final la autorități.

„Deci ar trebui distins într-o primă fază comportamentul tipic de adolescent de un cumul real de indicatori specifici: nu știu, discurs plin de ură, nu știu, simboluri, izolare. În cazul acesta, ca măsură, aș vedea un dialog de sprijin cu o direcție concretă, o discuție directă, empatică, non-conflictuală cu elevul pentru a înțelege cauzele frustrărilor, să vedem dacă acestea vin dintr-un motiv anume”, spune el.

Iar când pericolul devine real și concret, escaladarea e clară.

„În cazurile extreme, în care o persoană tânără, radicalizată, exprimă intenții de acțiune teroristă, precum intenții de plasare a unei încărcături explozive, amenințări cu atacarea unor persoane în spații publice, amenințarea cu utilizarea de arme de foc, semnalarea ar trebui făcută de urgență autorităților prin apelarea numărului unic de urgență 112”, spune Ovidiu Marincea.

Cum fac alții: lecția Olandei și a Regatului Unit

România nu inventează roata în 2026. Documentul de prezentare al Previsio 2 precizează chiar că, pentru mecanisme eficiente de detectare și prevenire a radicalizării, sunt luate ca exemplu țări precum Regatul Unit și Olanda, care au pus deja astfel de sisteme în practică. Merită privit modelul olandez, fiindcă arată cum poate arăta „pasul următor” după ce un semnal ajunge la autorități.

Olanda funcționează pe o abordare centrată pe persoană, coordonată de primărie, în care nu există o rețetă unică.

Coordonatorul național pentru securitate și antiterorism explică chiar de ce: știința și experiența practică au arătat că nu există un profil unic al „extremistului” sau al „teroristului”, ceea ce înseamnă că, în fiecare caz, cauzele care stau la baza comportamentului riscant trebuie analizate cu grijă. Procesul are patru faze – semnalare, evaluare, consultare de caz și, la final, monitorizare și închidere. Semnalele vin, spun olandezii, de la parteneri locali din domeniul social, medical, educațional sau de securitate, uneori de la membri îngrijorați ai comunității, precum prieteni și rude.

Partea cea mai interesantă e cum evaluează olandezii dacă un tânăr chiar are nevoie de intervenție. Nu pe baza unei intuiții, ci pe criterii obiective: măsura în care persoana e dispusă să folosească sau să propage violența, măsura în care are opinii extremiste, relațiile ei sociale, gradul de identificare cu un grup sau o ideologie extremistă și autonomia personală.

Iar intervenția care urmează nu e neapărat una polițienească: poate însemna sprijin pentru familie și rețeaua apropiată, consiliere familială, îndrumare din partea unui lucrător de tineret sau sprijin practic cu locuința, munca ori datoriile.

E exact filosofia pe care o descriu și cei doi oameni din educația românească: întâi înțelegi copilul și contextul lui, abia apoi te gândești la măsuri. Diferența e că, în Olanda, în jurul acelui copil se strânge o echipă întreagă – primărie, poliție, parchet, servicii sociale, iar în cazul minorilor și un reprezentant al protecției copilului.

România, prin Previsio 2, încearcă să construiască primele cărămizi ale unui mecanism asemănător: documentul proiectului vorbește explicit despre îmbunătățirea cooperării dintre școli, structurile MAI și ANP, ca acestea să dezvolte mecanisme locale coerente de prevenire.

Efortul e susținut și la nivel european: în 2024, Comisia Europeană a lansat Centrul de cunoaștere al UE pentru prevenirea radicalizării (EUKH), o platformă de colaborare menită să ajute statele membre să combată radicalizarea și terorismul.

Cât de mare e programul românesc

Ca să nu rămână doar o intenție frumoasă, Previsio 2 are cifre. Potrivit documentului de prezentare, grupul-țintă e format din 670 de persoane: 350 de cadre didactice și consilieri școlari din București și Ilfov, 120 de oameni din structurile de siguranță școlară ale Poliției și 200 de angajați ai Administrației Naționale a Penitenciarelor, cu atribuții în educația și reintegrarea minorilor care au intrat deja în conflict cu legea.

Ideea e ca informația să nu rămână la cei 670, ci să se propage mai departe, prin cei instruiți și prin site-ul dedicat proiectului, către întreg mediul didactic preuniversitar.

„Dacă vorbim de România, România nu se confruntă cu fenomene precum extremismul, radicalizarea violentă și terorismul, motiv pentru care cultura de securitate existentă în prezent în majoritatea comunităților din țara noastră și a instituțiilor civile ale statului, oferă o perspectivă limitată de depistare timpurie a cazurilor de tineri influențați de ideologii extremiste, cu predispoziție pentru manifestări violente în mediile în care trăiesc. Prevenirea este elementul cheie al strategiei antiteroriste a României și obligă autoritățile statului să acorde atenție maximă problematicii radicalizării și să acționeze inteligent din stadiile sale timpurii. Experiența europeană evidențiază faptul că succesul se bazează pe o bună înțelegere de către societate a termenilor extremism, radicalizare și terorism, pentru identificarea în timp util a oricăror forme de materializare a acestora și derularea măsurilor necesare pentru prevenirea escalădării pericolului”, susține Ovidiu Marincea.

Paradoxul e unul... crud, am putea spune; tocmai pentru că n-am avut atacuri, nimeni nu e antrenat să vadă semnele. Iar internetul nu cunoaște granițe. Un adolescent din Constanța sau din Brașov intră pe exact aceleași platforme, în exact aceleași comunități, ca un puști din Germania sau din Regatul Unit care a ajuns în fața unui judecător.

Prima linie de apărare nu e la școală. E acasă

Școala poate ajuta, poate observa, poate semnala – dar bătălia se câștigă sau se pierde în familie. Și se câștigă nu prin control, ci prin relația bună a părinților cu adolescentul lor.

Valentin Bucur respinge tentația părinților de a se transforma în detectivi: „Din punctul nostru de vedere, prima linie de apărare este tot în familie și tot părinții sunt cei mai importanți și de aceea aș merge mai degrabă pe o formă de parteneriat, nu pe transformarea noastră în detectivi. Și atunci un ghidaj, un dialog deschis despre mediul online, nu doar interdicții sau, nu știu, control intruziv și abuziv asupra copiilor cred că ar da rezultate mai bune decât a face, nu știu, pe detectivul cu ei și a interzice. Dumneavoastră știți că, probabil la fel de bine ca și mine, că atracția către lucrurile interzise la vârsta adolescenței este foarte mare”.

Ce rămâne

„Scopul profesorilor nu este acela de a incrimina căutările specifice vârstei, ci oferirea de sprijin înainte ca o vulnerabilitate emoțională să fie exploatată de grupuri extremiste. Cel mai ușor de atras în aceste grupuri sunt cei care au aceste vulnerabilități emoționale. Ori dacă ele sunt depistate din timp și abordate corect, n-or să ajungă aceste grupuri extremiste să profite de ele”, adaugă, în încheiere, Valentin Bucur.

Radicalizarea online nu începe cu ura. Începe cu singurătatea. Cu un copil care nu se simte văzut și care găsește, într-un chat criptat sau într-un grup de gaming, pe cineva care pare să-l înțeleagă. Ce vine după – ideologia, dușmanii, violența – se așază pe acea primă fisură emoțională.

De aceea Previsio 2 nu e, în fond, un program despre terorism. E despre a-i vedea pe copii la timp. Despre profesori care învață să deosebească un puști rebel de unul în pericol. Și, mai ales, despre părinți care aleg să fie o familie adevărată, caldă și prezentă, înainte ca altcineva să le ofere copilului una falsă.

Fiindcă, așa cum ne amintește șeful MI5, terorismul se cuibărește tocmai în colțurile acelea sordide ale internetului unde o ideologie otrăvitoare dă peste o viață tânără și fragilă. Iar când semnele se văd prea târziu, uneori copilul de doisprezece ani a apucat deja să scrie un manifest împotriva unui grup de oameni pe care crede că-l urăște.

Acest material tratează radicalizarea și extremismul violent în scop informativ și de prevenție. Dacă observați la un tânăr semne de pericol iminent – intenția de a folosi violența, fascinația pentru arme sau amenințări concrete – sunați la 112.