Există o concepție în Marea Britanie că sistemul său politic eșuat după ce, vreme de zece ani, țara a tot schimbat prim-miniștri – în doar un deceniu s-au perindat la putere șase prim-miniștri, iar acum urmează să-l aibă și pe al șaptelea, în persoana lui Andy Burnham, scrie Politico.
Andy Burnham moștenește un peisaj politic complicat – Partidul Laburist pe care-l va conduce este o formațiune plină de parlamentari tineri și neexperimentați, mulți dintre care au crescut în era politicii Brexit.
Dintre cei 103 parlamentari laburiști care au cerut public plecarea lui Keir Starmer din funcție, 63 erau nou-aleși în 2024.
Mulți dintre ei avea experiență puțină spre deloc în Camera Comunelor în era de dinainte de 2016, când a avut loc fatidicul referendum.
Era politică de dinainte de 2016, mult mai stabilă, a dat doar opt prim-miniștri în aproape 50 de ani.
Mulți parlamentari laburiști de astăzi erau adolescenți în vremea în care Regatul vota pentru ieșirea din Uniunea Europeană, în urmă cu zece ani.
Când vine vorba despre cum ar trebui să acționeze ca politicieni pentru a înlătura un lider de partid nepopular, mulți dintre ei pur și simplu nu știu ce să facă.
„Sunt la fel de răi precum conservatorii”, spune un fost oficial de rang în alt, anonim. „Distrug guvernări în loc să vină la masă și să rezolve problemele cu care se confruntă țara”.
Deși a schimba un prim-ministru la mijlocul mandatului parlamentar nu este deloc ceva neobișnuit nici în Marea Britanie, nici în alte democrații parlamentare similare, felul în care se schimbă șefii de guvern în perioada recentă este neobișnuit.
Acest mediu politic volatil va trebui gestionat de Andy Burnham, când acesta va deveni noul lider al laburiștilor și noul prim-ministru al guvernului britanic, în câteva săptămâni.
Disciplina de partid în Regatul Unit a fost erodată în mod deliberat de-a lungul anilor.
David Cameron, premierul conservator care a convocat referendumul pentru Brexit, a suspendat formal responsabilitatea guvernamentală în timpul campaniei și le-a lăsat parlamentarilor conservatori drum liber să susțină ce voiau să susțină.
„Timp de zece ani luptasem să mențin unit Partidul Conservator pe tema apartenenței la Europa. Acela a fost momentul în care avea să se dividă din nou, prieteni și colegi conservatori alegând tabere opuse într-o chestiune de importanță națională fundamentală”, scria Cameron în volumul său de memorii.
Cameron, bineînțeles, a pierdut referendumul și și-a dat demisia câteva ore mai târziu. După ce insistase pe parcursul întregii campanii că nu va pleca din funcție dacă țara vota pentru ieșirea din UE împotriva recomandării sale — el făcuse campanie pentru tabăra Remain —, a făcut exact acest lucru.
Decizia sa de a demisiona a declanșat ceea ce pare acum să fie o tendință.
Premieri pe bandă rulantă
La câteva săptămâni după plecarea lui Cameron, Theresa May i-a succedat în funcție, promițând să „facă din Brexit un succes”. Însă, ea a gestionat prost alegerile generale din primăvara următoare și a fost obligată, la rândul ei, să plece, doi ani mai târziu.
Apoi a venit Boris Johnson, care a obținut o majoritate confortabilă în 2019, dar și-a pierdut sprijinul partidului după o succesiune de scandaluri care a culminat, în 2022, cu o demisie în masă a miniștrilor săi. „După cum am văzut la Westminster”, a spus Johnson când și-a anunțat demisia pe treptele de la Downing Street, acolo unde Starmer a făcut aceeași declarație, luni, „instinctul de turmă este puternic — iar când turma pornește, nu se mai oprește”.
Timp de câteva săptămâni în acea toamnă, Liz Truss a fost șefa guvernului britanic, înainte să fie și ea călcată în picioare, politic, de propriii parlamentari. Aceștia i-au încredințat apoi funcția lui Rishi Sunak, pentru ultimii doi ani până când a pierdut în fața lui Starmer, în 2024.
După victoria sa zdrobitoare, Starmer a promis să pună capăt „haosului” și să readucă stabilitatea în modul în care era condusă țara, pentru a „interveni mai puțin” în viețile alegătorilor. Cu alte cuvinte, urma să facă politica plictisitoare din nou.
Dar, atât pentru țară, cât și pentru parlamentarii săi, nerăbdători să vadă „schimbarea” promisă și poate crescuți cu o dietă de nesfârșită dramă politică, o guvernare competentă și lipsită de spectacol nu a fost de ajuns.
În ochii numeroșilor săi critici, Starmer nici măcar nu a reușit să ofere acel tip de guvernare. Mandatul său va fi ținut minte pentru numeroasele schimbări de poziție privind politici esențiale, făcute sub presiunea parlamentarilor pe care ar fi trebuit să îi conducă. Alegătorii au pierdut șirul a ceea ce încerca să facă și de la ceea ce încerca după să dea înapoi.
A existat și o antipatie viscerală față de Starmer ca persoană, pe care sondatorii care analizau grupuri de discuție au avut dificultăți să o explice. Popularitatea sa a scăzut mai mult și mai repede decât cea a oricărui prim-ministru anterior.
La mai puțin de un an de la obținerea unei victorii istorice, laburiștii ajunseseră în sondaje în urma populistului Nigel Farage și a Partidului Reformei, apoi au început să piardă și alegeri locale și regionale.
Pentru parlamentarii laburiști a devenit imposibil să ignore furia unui electorat mai capricios, ale cărui dinamici fuseseră modelate de dezbaterea privind Brexitul. Deși Europa nu mai este o temă deosebit de importantă pentru majoritatea alegătorilor, divizarea în blocuri pro și anti-Brexit, atât pe dreapta, cât și pe stânga, continuă să influențeze alegerile, potrivit unui studiu recent.
În același timp, alegătorii par să aibă mai puțină răbdare cu politicienii lor.
Generația Brexit
Noile guverne beneficiau odinioară de o perioadă de grație previzibilă după preluarea puterii, dar acum publicul nu mai este dispus să aștepte prea mult timp pentru rezultate. „Cred că alegătorii sunt acum mai puțin iertători, iar pentru că electoratul este mai volatil, și parlamentarii sunt mai imprevizibili”, a spus Philip Cowley, profesor de științe politice la Universitatea Queen Mary din Londra. „Presiunile cu care se confruntă parlamentarii sunt diferite de cele din trecut”.
Starmer i-a speriat pe parlamentarii laburiști, conducându-i spre un impas electoral fatal, în care riscă să fie șterși de pe scena politică. Pierderile electorale dezastruoase din Țara Galilor, Scoția și administrațiile locale din întreaga Anglie, de luna trecută, au confirmat că un an de sondaje catastrofale pentru Partidul Laburist nu fusese o iluzie. „Mă întreb acum dacă nu există deja o tendință, sau o reacție mai rapidă, de a spune: «Ei bine, am putea să scăpăm de lider»”, a afirmat Cowley.
Misiunea lui Burnham, dacă va fi confirmat ca prim-ministru, nu va fi mai ușoară decât a fost pentru Starmer — sau pentru Sunak, Truss, Johnson ori May. El este văzut, în general, drept un comunicator mai bun decât Starmer și mai capabil să se conecteze cu alegătorii, în special în nordul Angliei. De asemenea, a demonstrat că poate învinge Partidul Reformei al lui Farage în alegerile parțiale de săptămâna trecută din Makerfield.
Dar nu are un mandat direct, în afară de sprijinul a mai puțin de 25.000 de alegători din noua sa circumscripție, și niciun plan publicat privind ceea ce vrea să facă la putere. Nici măcar nu era deputat data trecută când britanicii au avut ocazia să voteze pentru un nou guvern.
Burnham va trebui să transforme această victorie cu caracter puternic local într-un succes național în rândul alegătorilor aflați departe de baza sa electorală, și va trebui să o facă rapid. Dacă nu reușește, s-ar putea să nu treacă mult până când parlamentarii din Generația Brexit vor începe din nou să se întrebe dacă altcineva ar putea face o treabă mai bună.