Politico: Proiectul Stardust. Complotul ciudat, periculos și complet real pentru a stinge Soarele și a inversa încălzirea globală

Există idei care, până nu demult, stăteau cuminți în biblioteci, pe rafturile pasionaților de stilul science-fiction: genul de lucruri pe care le vedeai în filmele cu apocalipsă sau le citeai în romane în care oamenii își pierd mințile și se joacă de-a Dumnezeu. Doar că, acum, una dintre aceste idei a evadat din romanele SF și a ajuns în lumea start-up-urilor cu prezentări pentru investitori, milioane de dolari și armate de avocați specializați pe lobby la Washington. Nu, nu discutăm despre încă o aplicație de livrări, ci despre tehnologie care se joacă, la propriu, cu lumina Soarelui, scopul suprem fiind răcirea planetei, scrie Politico, într-un amplu material.

În ianuarie 2024, Janos Pasztor, fost înalt oficial ONU pe probleme de climă, stătea în biroul lui de acasă, într-un sat de lângă Geneva. Pe ecran avea loc genul acela de întâlnire online pe Zoom, care ne-a ușurat viețile după pandemie. Un CEO pe care abia îl cunoscuse îi spunea, pe un ton cât se poate de serios, că firma lui a dezvoltat o particulă reflectorizantă și tehnologia prin care poate să arunce milioane de tone din ea în stratosferă. Efectul: să diminueze lumina Soarelui pe tot Globul și să facă în așa fel încât încălzirea globală „să dea înapoi”. Stardust Solutions se numește compania.

Pasztor, catalogat drept un ungur sobru, sigur pe el și cu sprâncene late care îi dau aerul unei bufnițe ușor indignate, n-a rămas cu gura căscată fiindcă ideea i se părea nouă. De zeci de ani, oamenii de știință vin cu teorii prin care susțin că, dacă „dai cu praf” în atmosferă, poți să cobori temperatura Pământului, măcar temporar. El se aștepta ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să încerce. Șocul a fost altul: că deja exista o echipă bine finanțată și cu nume greu, care spunea că e aproape gata să o facă.

CEO-ul Stardust, Yanai Yedvab, e fizician nuclear, fost adjunct al șefului științific din Comisia Israeliană pentru Energie Atomică. Omul nu s-a pierdut în introduceri: voia ca Pasztor să-l ajute să câștige credibilitate publică și să obțină contracte guvernamentale.

Știa prea bine că proiectul are potențialul de a arăta ca un scenariu de ticălos din James Bond – mai ales cu un nume care amintește de „Project Stardust” din Star Wars, adică fix codul pentru Steaua Morții. Nu e cea mai inspirată alegere când vrei să convingi lumea că ești tipul bun din poveste. Așa că de ce ar face cineva asta?

Răspunsul este pentru că planeta se încălzește, iar noi nu ne mișcăm suficient de repede. Deși energia curată a făcut pași uriași, emisiile globale de gaze cu efect de seră tot cresc. Țintele din Acordul de la Paris, din 2015, arată tot mai greu de atins. În 2022, corpul științific al ONU spunea deja că suntem prinși într-un șir de nenorociri: valuri extreme de căldură, incendii scăpate de sub control, inundații și secete record, boli tropicale care se extind, prăbușirea ecosistemelor de recife de corali. Și toate astea pot deveni și mai rele în deceniile următoare, cu extincții masive, conflicte și migrații.

În contextul ăsta, geoingineria solară – adică răcirea Pământului prin reflectarea unei mici părți din radiația solară – începe să fie privită nu ca o nebunie, ci ca o posibilă „plasă de siguranță”.

„Dacă situația e atât de gravă pe cât pare, s-ar putea chiar să avem nevoie de această tehnică. Dacă e așa, avem o obligație morală să o studiem – să o înțelegem” – Janos Pasztor, fost înalt oficial ONU pe probleme de climă.

Acesta conduce din 2016 un think tank care împinge guvernele să trateze serios subiectul și, mai ales, să creeze reguli internaționale. Important de precizat este că el nu a făcut niciodată lobby pentru folosirea geoingineriei solare, ci pentru cercetare și pentru guvernanță care să prevină scenarii sinistre.

De exemplu, unul în care „un miliardar cu legături foarte puternice cu guvernul” se trezește într-o dimineață și decide să apese singur pe buton. Când ai o tehnologie care poate modifica clima întregii planete, nu vrei să depinzi de buna dispoziție a unui om cu prea mulți bani și prea puțină răbdare.

Problema cu Stardust e că e o companie privată, pe profit, care se mișcă mult mai repede decât orice sistem public de control. Yedvab spune că își dorește reglementare și că îi educă pe decidenți. Dar, în realitate, azi nu există aproape nimic care să o constrângă. Nici standarde naționale solide în Israel sau în SUA, nici reguli internaționale obligatorii.

Patru experți financiari au spus clar că înregistrarea firmei în Delaware și legăturile ei americane arată intenția de a curta investitori din Wall Street și Silicon Valley și de a câștiga contracte guvernamentale americane. Printre finanțatori se numără un fond asociat cu fostul premier canadian Stephen Harper și veterani ai securității israeliene – oameni care, dintr-o perspectivă cinică, s-ar putea să nu fie impresionați de îndoieli științifice sau frici publice.

Pasztor a stat câteva zile pe gânduri. Știa că dacă lucrează cu ei, unii colegi vor vedea asta ca pe o legitimare. Pe de altă parte, dacă firma e serioasă și vrea să ducă tehnologia în lume, mai bine să fie cineva acolo care să tragă de ei spre transparență decât să o facă pe ascuns.

„Fie că îți place, fie că nu-ți place,” a zis el, „există un Stardust și ei dezvoltă un sistem complet pentru injectarea de aerosoli în stratosferă. Se întâmplă”.

A acceptat să fie consultant, cu misiunea de a scrie un raport despre guvernanța firmei. Practic, să le spună ce reguli și ce deschidere ar trebui să aibă, ca lumea să nu le pună instant eticheta de „răufăcători planetari”.

Un an mai târziu, Pasztor era dezamăgit. În afară de linkul către raportul lui, nu vedea semne clare că Stardust chiar pune în aplicare recomandările. Nu publicaseră codul de conduită promis, iar site-ul lor era ascuns de motoarele de căutare printr-o linie de cod (firma a spus ulterior că a fost o greșeală). Comunitatea științifică era tot mai frustrată: Stardust păstra secretă chimia particulei și planurile exacte de testare.

Între timp, firma accelera. În octombrie, a anunțat că a strâns 60 de milioane de dolari de la investitori noi, ajungând la 75 de milioane în total – cea mai mare finanțare din istoria geoingineriei solare

Tehnic, cum ar funcționa această idee?

Ideea nu e inventată de Stardust. Natura a făcut asta de miliarde de ani, la erupții vulcanice mari. Cel mai celebru exemplu din poveste e erupția Laki din Islanda, din 1783. A aruncat în atmosferă 122 de milioane de tone de sulf, a întunecat Soarele luni întregi și a răcit clima pe arii uriașe. A distrus recolte, a adus foamete și ierni cumplite.

Benjamin Franklin, pe atunci ambasador la Paris, scria că razele Soarelui erau atât de slabe încât „abia mai puteau aprinde hârtie maro” și bănuia, corect, că asta avea legătură cu fumul din Islanda.

Vulcanii arată că sulful din stratosferă poate răci planeta timp de un an sau mai mult. Stardust spune că poate replica efectul, dar fără lava și dezastrul local.

Planul lor include o flotă de circa 100 de avioane (pentru început) care urcă în stratosferă și eliberează particulele. Zbor după zbor, ca o „tuse vulcanică” repetată. Particulele ar reflecta o fracțiune mică din lumina solară înapoi în spațiu, suficient însă ca temperatura globală să scadă treptat și uniform. Ele ar rămâne sus cam un an, apoi ar cădea și ar trebui înlocuite. Modelările arată că cele mai eficiente zone de lansare sunt la nord și sud de tropice, deci ar trebui baze în două puncte mari, să zicem Florida și sudul Braziliei.

Costul, spune un inginer aerospațial de la Cornell, Douglas MacMartin, ar fi relativ mic comparativ cu magnitudinea problemei, de „zeci de miliarde de dolari pe an”.

În 2024, SUA au avut pagube de aproape 183 de miliarde de dolari din dezastre climatice. Din perspectiva unui guvern, ideea de a plăti câteva zeci de miliarde ca să „cumperi timp” poate părea o afacere.

Eficiența în răcire nu e în mare dispută. Royal Society din Marea Britanie a precizat într-un raport recent că tehnologia ar funcționa, dar a subliniat că nu știm suficient despre efectele secundare și că e nevoie de cercetare serioasă.

„Ar exista câștigători și perdanți. Dar, în general, un anumit nivel de injectare de aerosoli în stratosferă ar ajuta foarte mulți oameni, probabil majoritatea”, declară Ben Kravitz, profesor de științe atmosferice.

Riscurile sunt însă uriașe și încă neclare. Modelele dau posibile secete în Africa subsahariană, uragane mai intense în Atlanticul de Nord, secete de iarnă în Mediterană. Și mai e și problema care te înspăimântă cel mai mult: dacă începi, cum te oprești? Dacă într-o zi se întrerupe brusc programul, toată căldura acumulată în atmosferă ar lovi dintr-un foc.

Fenomenul se numește „șocul opririi bruște” și poate aduce o reacție climatică violentă care apare dacă, după ani de injectare a particulelor, vei opri brusc tehnologia.

În plus, creează un risc de șantaj: cine controlează tehnologia ar putea mări prețul sau condițiile. Pasztor spune explicit că asta poate deschide poarta „extorcării”.

Yedvab răspunde că guvernele au mecanisme să prevină abuzurile de preț ale contractorilor și că „suntem siguri că același lucru s-ar aplica și aici”. E un răspuns corect pe hârtie. Realitatea geopolitică e, uneori, alta.

Și mai e ceva: geoingineria solară nu rezolvă cauza, ci doar simptomele. Carbonul tot ar rămâne în atmosferă dacă nu decarbonizăm. Oceanul tot s-ar acidifica. Poluarea locală tot ar omorî oameni. Dacă nu tăiem combustibilii fosili, ar trebui să tot întărim această  „umbrelă” pe termen nedefinit. De aici și apelul semnat în 2022 de aproape 600 de academici pentru un acord global de „non-utilizare” a geoingineriei solare. Până acum însă, lumea nu a interzis ideea. ONU a discutat vag, unele propuneri nu au trecut, iar COP30 nici măcar nu o are pe agendă.

De ce se sperie atât de tare oamenii de știință de Stardust?

Nu doar pentru ce vrea să facă, ci pentru cum face. Un climatolog de la Cornell, Daniele Visioni, care a vorbit cu ei, spune că modul de lucru e „absolut cel mai toxic și cel mai prost posibil.”

„Nimic nu face oamenii să-și piardă încrederea mai repede decât să le spui: ‘E secret, dar aveți încredere în noi’” – Daniele Visioni, climatolog.

Stardust consultă specialiști, dar cere NDA-uri ca să-și protejeze proprietatea intelectuală. E standard pentru start-up-uri. Doar că aici vorbim despre o tehnologie care ar afecta fiecare om de pe planetă. Știința se bazează pe verificare riguroasă și evaluare între specialiști, nu pe „îți dau cuvântul meu de onoare”.

Ce arată documentele interne?

Jurnaliștii au văzut o prezentare din 2023 trimisă investitorilor. Acolo, Stardust avea un calendar extrem de agresiv: demonstrație de răcire „graduală” în 2027, demonstrație pe scară mare în 2030, posibilă listare sau vânzare până în 2028, iar „implementare globală completă” în 2035.

Practic, în 10 ani de acum înainte, ai trece de la o idee la momentul în care apeși efectiv pe buton. Acesta e un calendar perfect pentru fondurile de venture capital, acei investitori care pariază pe start-up-uri riscante și vor să-și recupereze banii repede, cu profit mare.

În prezentarea se mai spunea și că au făcut deja teste la altitudine joasă cu particule de probă, în Israel, fără să anunțe public. Legislația locală nu i-a oprit. Un profesor de politici publice din Tel Aviv, Alon Tal, susține că, legal vorbind, faptul că acest lucru a fost posibil fără dezbatere publică arată „goluri semnificative” în lege.

În paralel, Stardust și-a construit o rețea de influență în Washington, cu lobby-iști și foști consultanți în Casa Albă, Pentagon, Congres. Ei spun că fac asta ca să ajute la definirea reglementării. Poate fi adevărat. Poate fi și o investiție strategică pentru viitoare contracte cu guvernul SUA, mai scriu cei de la Politico.

Ce spune Yedvab, omul din mijlocul scandalului

În toamna lui 2024, Yedvab a acceptat să vorbească și a venit la Londra cu cofondatorul lui, Amyad Spector. Mesajul repetat obsesiv de el era legat de faptul că își doresc reglementare.

Spune că particula e făcută din „ingrediente care apar în mod natural” și că e sigură, nu afectează ozonul, iar când cade se integrează în biosferă. Sună bine, dar fără formula publică, această declarație nu poate fi verificată.

Yedvab admite însă ceva esențial: „Soluția nu va fi lipsită de consecințe”. Însă spune că le preferă unui Pământ supraîncălzit.