Există un moment pe care majoritatea oamenilor îl recunosc, dar despre care rareori vorbesc. Este momentul dintre întâmplarea unui eveniment și înțelegerea semnificației lui. Un rezultat de analiză pe care îl aștepți. O conversație care s-a încheiat ciudat. O relație pe care nu reușești să o descifrezi. O decizie de carieră fără un răspuns clar corect. În acel spațiu, dintre eveniment și explicație, se întâmplă ceva care dezvăluie mai mult despre forța psihologică a unei persoane decât aproape orice altă măsură.
Cei mai mulți oameni încearcă imediat să închidă acel spațiu. Caută pe Google. Trimit mesaje pentru reasigurare. Derulează ceva, orice, pentru a potoli disconfortul. Construiesc o narațiune înainte să apară faptele, pentru că un răspuns greșit pare mai sigur decât lipsa totală a unui răspuns. Procedând astfel, activează un tipar atât de comun și atât de profund înrădăcinat încât psihologii îl consideră astăzi una dintre vulnerabilitățile definitorii ale minții moderne.
Construcția psihologică ce prezice mai mult decât reziliența
Psihologia clinică are un nume formal pentru incapacitatea de a tolera necunoscutul: intoleranța la incertitudine.
Așa cum este definită în cercetări publicate prin Librăria Națională de Medicină din SUA, aceasta reprezintă o trăsătură dispozițională ce implică credințe negative despre incertitudine și implicațiile ei, precum și tendința de a reacționa negativ, la nivel emoțional, cognitiv și comportamental, la situații și evenimente incerte, potrivit GEEditing.
A fost inițial identificată de cercetătorii Michel Dugas și Kristin Buhr ca un factor central al îngrijorării cronice și s-a crezut că este specifică tulburării de anxietate generalizată.
Nu este.
Ce este, de fapt, intoleranța la incertitudine
Cercetările din ultimele două decenii au clarificat un lucru care i-a surprins chiar și pe specialiști: intoleranța la incertitudine nu este o caracteristică a unei singure tulburări.
Este o vulnerabilitate transdiagnostică, o fundație comună aflată la baza anxietății, depresiei, tulburării obsesiv-compulsive, tulburărilor de alimentație și a unei game largi de perturbări emoționale.
Psihologul R. Nicholas Carleton a susținut în Expert Review of Neurotherapeutics că intoleranța la incertitudine reprezintă, în esență, frica de necunoscut și poate fi un factor dispozițional de risc transdiagnostic larg pentru dezvoltarea și menținerea anxietății clinice semnificative.
Într-o analiză ulterioară publicată în Journal of Anxiety Disorders, Carleton a mers și mai departe, argumentând provocator că frica de necunoscut ar putea să nu fie doar o frică fundamentală, ci posibil frica fundamentală aflată la baza anxietății și a nevrotismului. Nu frica de păianjeni. Nu frica de eșec. Nu frica de moarte. Ci frica de a nu ști.
De ce societatea modernă agravează problema
Dacă intoleranța la incertitudine este vulnerabilitatea de bază, merită să ne întrebăm ce tip de mediu ar exploata-o la maximum. Răspunsul este: mediul în care majoritatea oamenilor trăiesc astăzi.
Gândește-te ce se întâmplă când apare incertitudinea acum, comparativ cu acum treizeci de ani. În 1995, dacă aveai un simptom medical ambiguu, o interacțiune ciudată cu un prieten sau o anxietate vagă legată de viitor, stăteai cu ea. Nu pentru că erai mai puternic psihologic, ci pentru că nu exista un loc unde să o duci imediat. Poate o menționai la cină. Poate te gândeai la ea înainte de culcare. Disconfortul avea timp să fie simțit, procesat și adesea rezolvat de la sine, fără intervenție externă.
Astăzi, aceeași incertitudine declanșează o rută imediată de evadare. Cauți simptomul. Trimiți mesaje la trei persoane pentru interpretarea lor. Deschizi rețelele sociale nu pentru că vrei să vezi ce e acolo, ci pentru că ai nevoie să nu simți ceea ce simți.
Cercetări publicate în Addictive Behaviors au arătat că intoleranța la incertitudine este direct legată de utilizarea problematică a smartphone-ului, persoanele cu nivel ridicat de intoleranță folosindu-și telefoanele ca instrumente accesibile de reglare a îngrijorării și plictiselii, pentru a compensa stresul generat de necunoscut.
Un studiu longitudinal publicat în Computers in Human Behavior a confirmat acest mecanism: intoleranța la incertitudine a prezis utilizarea problematică a smartphone-ului în timp, iar relația a fost mediată de utilizarea non-socială, ceea ce înseamnă că legătura nu ținea de contactarea altora, ci de folosirea dispozitivului pentru a evita disconfortul intern.
Telefonul devine ieșirea din emoție. Iar ieșirea, repetată constant, erodează capacitatea de a sta cu disconfortul.
Ce presupune, de fapt, „a sta cu asta”
Capacitatea de a rămâne în incertitudine fără a căuta rezolvare nu este o stare pasivă. Este una activă din punct de vedere psihologic și presupune simultan mai multe lucruri: capacitatea de a tolera disconfortul emoțional fără a-l trata ca pe o urgență, disponibilitatea de a lăsa o situație nerezolvată fără a construi o narațiune prematură și autoreglarea necesară pentru a rezista comportamentelor care oferă alinare imediată, dar împiedică procesarea autentică.
Cercetările care vizează intoleranța la incertitudine ca țintă terapeutică au arătat că aceasta implică mai multe sisteme de credințe interconectate: că incertitudinea este în sine stresantă și tulburătoare, că evenimentele incerte sunt inerent negative și trebuie evitate, că incertitudinea duce la incapacitatea de a acționa și că a fi nesigur în privința unui lucru este, într-un fel, nedrept. Acestea nu sunt poziții logice conștiente, ci filtre cognitive automate prin care situațiile ambigue sunt procesate imediat ca amenințătoare.
Când cineva spune că „nu suportă să nu știe”, descrie ceva real. Cercetările arată că persoanele cu intoleranță ridicată la incertitudine nu doar că nu agrează ambiguitatea, ci evaluează situațiile ambigue ca fiind mai amenințătoare, experimentează o activare fiziologică mai intensă și folosesc strategii cognitive precum îngrijorarea și ruminația nu pentru că acestea funcționează, ci pentru că creează iluzia că fac ceva într-o situație care încă nu și-a dezvăluit sensul.
În acest cadru, îngrijorarea funcționează ca o formă de evitare experiențială. Literatura clinică descrie cum îngrijorarea îi face pe oameni să simtă că rezolvă probleme, că se pregătesc pentru rezultate sau că previn evenimente negative, iar pentru că rezultatele catastrofale sunt relativ rare, ei atribuie absența lor îngrijorării. Incertitudinea rămâne. Îngrijorarea este consolidată. Iar toleranța față de necunoscut se erodează și mai mult cu fiecare ciclu.
Poetul care a numit fenomenul primul
Cu două secole înainte ca psihologii să măsoare intoleranța la incertitudine, un poet de 22 de ani a descris-o dintr-o altă perspectivă. În decembrie 1817, John Keats le scria fraților săi despre o calitate pe care credea că o au marile minți. A numit-o „negative capability” („capabilitate negativă”) — capacitatea de a fi „în incertitudini, mistere, îndoieli, fără o căutare iritată după fapt și rațiune”.
Expresia „căutare iritată” este cea care face observația lui Keats atât de precisă psihologic. Nu descria o acceptare calmă, ci calitatea agitată, compulsivă a minții care nu poate tolera necunoscutul, mintea care trebuie să explice, să categorizeze și să rezolve înainte de a avea suficiente informații.
Keats a observat acest tipar la Coleridge, despre care credea că sacrifica frumusețea și profunzimea pentru confortul certitudinii filosofice. A observat absența lui la Shakespeare, care putea locui perspective contradictorii fără a le forța într-un cadru coerent unic.
Cercetările psihologice moderne asupra acestui concept au arătat că atunci când oamenii se confruntă cu situații paradoxale sau ambigue, majoritatea demonstrează o capacitate redusă de a conține incertitudinea. Apelează la rezolvare de probleme, consultarea altora, închidere emoțională sau dispersarea atenției pentru a se apăra de disconfort. Capacitatea de a rămâne prezent cu necunoscutul nu este norma. Este excepția.
Cele trei căi de evadare
Când incertitudinea devine intolerabilă, oamenii nu rămân pur și simplu în disconfort. Se mișcă, rapid și previzibil, către una dintre trei ieșiri:
- Distragerea. Cea mai comună și cultural încurajată formă de evadare. Telefonul, zgomotul de fundal, aplicațiile, sarcinile inutile, orice umple spațiul în care stă emoția nerezolvată.
- Explicația prematură. Mintea construiește o poveste înainte de apariția dovezilor: „Nu mi-a răspuns pentru că e supărat.” „Întâlnirea a mers prost.” „Simptomul înseamnă ceva grav.” Narațiunile apar din nevoia de a încheia incertitudinea, nu din informații reale.
- Externalizarea emoției. Când cineva nu știe ce să simtă, întreabă pe altcineva ce ar trebui să simtă. „Exagerez?” „E normal?” „Tu ce ai face?” Nu sunt doar cereri de sfat, ci cereri de rezolvare emoțională.
Ce spun studiile despre cei care pot sta cu incertitudinea
Opusul intoleranței la incertitudine nu este nepăsarea sau imprudența. Este o capacitate liniștită, dar solicitantă, de a lăsa o situație deschisă și de a continua să funcționezi. Persoanele cu toleranță mai mare la incertitudine nu se bucură de necunoscut. Pur și simplu nu îl tratează ca pe o urgență.
Studiile arată constant că persoanele cu intoleranță scăzută la incertitudine manifestă mai puțină îngrijorare, anxietate, depresie și comportamente compulsive, nu pentru că viața lor conține mai puțină ambiguitate, ci pentru că procesează ambiguitatea diferit.
Această capacitate nu este fixă. Intervențiile terapeutice care expun oamenii la situații incerte fără a le permite strategiile obișnuite de evitare reduc semnificativ nu doar intoleranța la incertitudine, ci și îngrijorarea, anxietatea și depresia.
Când oamenii exersează să rămână în spațiu în loc să-l închidă imediat, spațiul devine mai puțin înfricoșător. Nu confortabil. Doar mai puțin înfricoșător. Iar diferența dintre cele două este locul în care apare, de fapt, cea mai mare parte a creșterii psihologice.
De ce contează mai mult ca oricând
Trăim într-o perioadă poate mai densă în incertitudine decât oricare alta din istoria modernă. Instabilitate economică, schimbări tehnologice, volatilitate politică, supraîncărcare informațională, norme sociale în transformare — terenul pe care majoritatea oamenilor își bazau presupunerile despre cum funcționează viața este în continuă mișcare. Iar instrumentele disponibile pentru a gestiona disconfortul — smartphone-urile, rețelele sociale, accesul instant — sunt tocmai cele care împiedică dezvoltarea capacității interne de a-l gestiona.
Reziliența înseamnă să îți revii după adversitate. Perseverența înseamnă să continui în ciuda dificultății. Ambele sunt valoroase. Dar niciuna nu răspunde cerinței psihologice specifice momentului actual: nu de a-ți reveni după ceva rău sau de a împinge prin ceva greu, ci de a rămâne intact psihologic atunci când nu știi ce se întâmplă și nu poți grăbi rezolvarea.
Aceasta este abilitatea. Nu capacitatea de a îndura durerea, ci capacitatea de a îndura necunoscutul. Nu forța de a împinge înainte, ci forța de a rămâne. Nu curajul de a acționa în fața fricii, ci curajul de a nu acționa, de a nu lua telefonul, de a nu construi povestea, de a nu cere altcuiva să-ți spună ce simți, și de a lăsa incertitudinea să stea lângă tine, nerezolvată, în timp ce îți continui viața.
Keats a numit-o „negative capability”. Psihologia o numește toleranță la incertitudine. Majoritatea oamenilor, dacă sunt sinceri, o numesc lucrul pe care îl găsesc aproape imposibil de făcut. Și tocmai asta o face cea mai rară formă de forță pe care majoritatea dintre noi vom fi vreodată chemați să o dezvoltăm.