Există o graniță subțire, aproape invizibilă, între a fi salvatorul unui animal și a-l condamna. O femeie din Brăila locuia într-o casă tip vagon împreună cu trei sute de pisici. Pusese plasă la geamuri, ca să nu poată ieși niciuna. Dimineața ducea la gunoi câteva pisici moarte, seara alte câteva. Fără remușcare. Se obișnuise. Era, cum spune medicul veterinar care a intrat acolo, „o închisoare de pisici”.
Femeia aceea era convinsă că le salvează. Și tocmai în asta stă drama a ceea ce specialiștii numesc animal hoarding sau sindromul lui Noe, pe românește: acumularea compulsivă de animale, o tulburare psihică în care omul nu mai vede suferința din jurul lui, ci doar propria lui intenție, de a proteja aceste ființe fără apărare.
Un astfel de caz s-a petrecut anul trecut, în București. O femeie locuia într-o garsonieră de doisprezece metri pătrați împreună cu peste șaptezeci de pisici nesterilizate. Nu era prima oară. Apoi, într-un alt apartament, o femeie găzduia 120. Când echipa de intervenție a ajuns la ușă, ea a susținut că nu mai are nicio pisică. Mințea. Înăuntru era de nesuportat. Oamenii, veniți să salveze animalele, se sufocau chiar și cu măștile pe față. Iar pisicile – zeci dintre ele nu mai văzuseră niciodată alți oameni – erau terifiate și săreau pe pereți.
De la acest caz pornim cu materialul nostru. Pentru că el vorbește despre o dramă tăcută, care se petrece în spatele ușilor închise, în blocuri liniștite, lângă vecini care nu bănuiesc nimic.
Înainte de toate, menționăm că materialul acesta nu e o judecată la adresa acestor oameni. Nu scriem ca să-i arătăm cu degetul, ci pentru că ne gândim, în egală măsură, la siguranța animalelor și la a lor.
Sunt și eu, cea care scrie aceste rânduri, om cu trei pisici salvate de pe stradă. Și aproape toți ziariștii pe care îi cunosc – de la Antena 3 CNN, dar și din alte redacții – au acasă pisici culese de peste tot, de sub mașini, din scări de bloc, din fața redacțiilor, din diferite tufișuri de prin județele în care au fost trimiși pe teren. Pisica e, cumva, animalul ziaristului.
Poate pentru că amândoi lucrăm la ore imposibile și ne întoarcem târziu într-o casă în care e bine să te aștepte cineva care nu-ți cere explicații. Poate pentru că pisica se descurcă singură cât tu alergi după o știre, dar tot vine să se facă ghem lângă tine când te așezi, în sfârșit, la laptop. E o companie discretă, care nu te judecă și nu-ți cere nimic. Și tocmai de aceea înțelegem, poate mai bine decât alții, cât de ușor te poți atașa de un suflet mic pe care l-ai salvat. Iar de aici, până la a nu mai ști să te oprești, drumul e mai scurt decât credem. Despre acel drum e vorba în cele ce urmează.
Când singurătatea se termină îngrozitor
Ca să înțelegem cât de departe poate merge izolarea, merită să ne oprim asupra unui alt fel de cazuri, tot din București, tot din ultimul an. Oameni care au murit singuri, în casele lor, și au fost descoperiți abia după câteva zile – atunci când au început să miroasă. Iar când au fost găsiți, trupurile lor fuseseră, în parte, mâncate de propriile pisici înfometate. Erau oameni singuri, izolați, despre care nimeni nu știa ce se petrece dincolo de ușă.
E o imagine greu de dus. Nu, nu o scriu pentru șoc. Ci pentru că izolarea este firul roșu care leagă toate aceste povești. Omul care ajunge să adune zeci sau sute de animale se rupe, treptat, de restul lumii. Nu mai iese, nu mai primește pe nimeni, nu mai deschide ușa. Iar când lumea din jur nu mai știe ce se întâmplă înăuntru, catastrofa – pentru animale și pentru om deopotrivă – devine doar o chestiune de timp.
Ce este hoardingul de animale
Primul reflex al oricui aude cifra „trei sute de pisici” este să numere. Câte animale te fac hoarder? Zece? Cincizeci? O sută? Răspunsul specialiștilor e că numărul, de unul singur, nu spune nimic.
„Nu există un număr universal de la care putem să spunem că cineva începe să devină hoarder”, explică Marius Nicu, medic veterinar. Elementul care definește tulburarea nu e cantitatea, ci prăpastia dintre numărul animalelor și capacitatea reală a omului de a le îngriji.
Laura Fincu, fondatoarea asociației Sache Vet, o formulează astfel: „Acumularea compulsivă de animale de fapt nu înseamnă doar deținerea unui număr mare de animale. Elementul foarte definitoriu este ruptura dintre numărul animalelor deținute și capacitatea reală a persoanei de a le asigura condiții minime de viață. Cum a fost și în acest caz, vorbim despre incapacitatea de a le asigura hrană, igienă în spațiu, dar și asistență veterinară minimă. Și astfel, mergem către o deteriorare progresivă a stării de sănătate a animalelor și a locuinței. Cu ce ne-am confruntat cel mai des este incapacitatea persoanei de a recunoaște cât de gravă e situația sau de a interveni pentru a o controla, chiar și când animalele sunt bolnave, subnutrite sau chiar mor”.
Poți avea grijă de zece pisici într-o curte mare, cu bani de mâncare și timp de curățenie. Și poți transforma o garsonieră de doisprezece metri pătrați într-un dezastru cu șaptezeci de pisici nesterilizate. Ce contează nu e numărul. E dacă viața omului se mai învârte în jurul a altceva decât îngrijirea animalelor. Dacă mai iese din casă. Dacă mai deschide ușa celor dragi. Dacă mai vede mizeria. Dacă mai poate curăța. Dacă mai poate avea grijă și de el.
De ce nu se pot opri. Rana din spatele obsesiei
Psihologul Dorina Stamate lucrează cu astfel de cazuri și insistă asupra unui lucru pe care mulți îl trec cu vederea: hoardingul nu e o alegere.
„De obicei, pentru persoanele care strâng animale, aproape nu e niciodată o alegere conștientă sau nu e niciodată conștientizată nevoia din spate, ci e mai degrabă un mecanism de compensare, de adaptare. De cele mai multe ori, persoanele au în trecutul lor un istoric de neglijare – tocmai de asta își doresc să aibă grijă de un animal așa cum, poate, de ei nu s-a avut grijă –, un istoric de abandon, un atașament oarecum nesigur în copilărie. Deci, cumva, undeva în viața lor, oamenii s-au dovedit a fi nesiguri, imprevizibili sau periculoși. Adică nu ne putem baza pe oameni, și atunci animalele devin partenerul de atașament ideal, pentru că nu te judecă, nu te resping, se bucură când le oferi afecțiune și îți oferă afecțiune necondiționată”, explică ea, pentru Antena3.ro.
Procesul începe blând, cu bune intenții. Vedem o pisică pe stradă, hai să o luăm, să o hrănim. Apoi ne e greu să o ducem înapoi sau să îi găsim stăpân. Apoi mai apare una. Și încă una. Și tot așa. Iar când capacitatea de îngrijire e depășită de numărul animalelor, lucrurile scapă de sub control fără ca omul să-și dea seama.
De la un punct încolo, spune psihologul, apare izolarea. Persoana nu mai pleacă de acasă, nu mai primește pe nimeni, pentru că trebuie să stea cu animalele. Refuză să deschidă ușa. Nu neapărat de frica judecății – ci de frica de a i se lua animalele.
„Nu cred că le e teamă să fie judecate, ci cred că, mai degrabă, din teamă să nu le fie luate animalele. Pentru că, de la un moment dat încolo, ei nu mai văd mizeria. La început, s-ar putea să se gândească că oamenii îi judecă, dar după ce fac asta de multă vreme, deja nu se mai gândesc la asta, ci pur și simplu nu pot renunța la animăluțe” – Dorina Stamate, psiholog.
Hoarderul nu mai vede realitatea. Vede intenția. Când salvatorii vin să sterilizeze, să facă curat, să ia câteva animale, omul nu se simte ajutat. Se simte atacat. Trădat. Pentru că a renunța la un animal e, în mintea lui, un act imoral.
Cât de periculos este. Pentru animale, pentru om, pentru cei din jur
Pentru animale, hoardingul e o formă de cruzime, chiar dacă nu pornește dintr-o intenție crudă.
Și ne întoarcem la Brăila. În acea casă tip vagon, cu plasă la geamuri, medicii au găsit pui mâncați de motani, pisici slabe, pisici moarte, fecale pe pereți până la doi metri înălțime, nisip de construcții în loc de cel special, pentru litieră, și un miros de nesuportat. Toate pisicile erau nesterilizate, iar multe aveau FIV – SIDA felină.
Când spațiul vital nu mai ajunge, animalele se atacă între ele. Cele două femei care le țineau – o mamă și o fiică, ambele cadre didactice – se obișnuiseră deja: duceau la gunoi câteva pisici moarte dimineața, câteva seara, fără nicio remușcare.
Discreția pisicilor le face vulnerabile. Medicii explică de ce astfel de cazuri rămân ascunse ani de zile.
„La hoarding-ul de pisici, spre deosebire de alte animale, ele nu trebuie scoase afară și nu fac cine știe ce zgomot, de aceea este foarte ușor să depășești un număr și să nu deranjezi. Dacă ai un număr mare de pisici într-o casă la curte, poți să nu deranjezi pe nimeni”, explică medicul veterinar Marius Nicu.
Și, culmea ironiei, la Brăila salvarea a venit nu de la autorități, ci de la o întâmplare: acoperișul casei s-a prăbușit, tavanul a căzut, iar pisicile au putut, în sfârșit, să evadeze. Măcar apucaseră să fie vaccinate și sterilizate de voluntari.
Cazul din București, cu cele 120 de pisici în apartament, spune aceeași poveste, dar cu alte cuvinte. Era atât de irespirabil înăuntru, încât aerul ardea. Laura Fincu povestește cum zile întregi a avut ochii și nările iritate, arse de amoniacul din urină și fecale. Nu au putut nici măcar să deschidă geamurile, ca să nu sară pisicile afară. Iar animalele, care nu mai văzuseră niciodată alți oameni, săreau îngrozite pe pereți.
„A fost groaznic înăuntru. Ne sufocam chiar și cu măștile. Multe animale nu văzuseră niciodată alți oameni și erau terifiate, săreau pe pereți. Și cel mai trist este că există mulți alți oameni în situații similare”, spune ea.
Pentru om, e o boală care se hrănește pe sine. Fără ajutor specializat, spune psihologul, persoana nu poate ieși din cercul vicios, întrucât animale de salvat, din păcate, sunt mereu.
Iar pentru cei din jur, riscul e real. În același caz, cu cel al femeii ce avea 120 de pisici în casă, vecinii povesteau că pisicile erau lăsate singure cu zilele, se băteau și se omorau între ele, iar femeia îngropase animale moarte în locuri pe care vecinii le puteau arăta cu degetul.
În condiții de igienă atât de precare, riscul sanitar – pentru locatari, pentru bloc – devine o problemă de sănătate publică. Iar cazurile acelea de oameni morți, descoperiți târziu, mâncați de propriile animale, arată cât de departe poate duce izolarea care însoțește această tulburare.
România: o lege care există, dar nu ajunge la pisici
În spațiul public s-a spus adesea, simplificat, că „nu există lege”. Nu e chiar așa.
România are Legea 205/2004 privind protecția animalelor, care se aplică inclusiv pisicilor. Ea obligă deținătorul să asigure adăpost corespunzător, hrană, apă, posibilitate de mișcare și tratament, iar neasigurarea acestor condiții e definită drept rele tratamente. Deci pisicile sunt, teoretic, protejate – ca toate animalele.
Problema e alta: nu există un sistem de gestionare, evidență și intervenție pentru pisici.
„Din păcate, pisicile, nereprezentând un pericol social cum sunt câinii, au fost lăsate deoparte în legislație. Dar trebuie să nuanțăm afirmația: România are legislație care protejează și pisicile, cum ne protejează toate animalele, dar nu are un sistem special de gestionare sau evidență a populației feline, a coloniilor. Nu există nimic comparabil cu sistemul de gestionare al câinilor”, spune Laura Fincu.
Gestionarea populației canine fără stăpân e reglementată prin lege specială. Și asta pentru că un câine liber poate reprezenta un pericol social. Pisica, nu. Și tocmai de aceea a fost lăsată în afara oricărei infrastructuri.
Consecințele sunt concrete. Nu există un registru al pisicilor cu stăpân, deci nu ai trasabilitatea proprietarilor. Nu există obligația legală de sterilizare – spre deosebire de câini. Nu există adăposturi publice pentru pisici. Iar când, de exemplu, găsești o pisică ucisă, nu există infrastructură juridică pentru a interveni.
„Există obligația de a le identifica și înregistra, dar nu ai trasabilitatea proprietarilor. Nu există un sistem cum e registrul de evidență a câinilor cu stăpân, deci ele nu pot fi înregistrate nicăieri și nu sunt monitorizate. Există o absență totală a protecției juridice în cazul în care, de exemplu, găsim o pisică ucisă. Nu există nicio infrastructură juridică și administrativă pentru prevenție, evidență și intervenție. Nu avem nici obligația legală de a le steriliza. Și atunci intervine doar bunăvoința”, mai explică Laura Fincu.
Practic, tot ce se întâmplă bun pentru pisici în România se întâmplă din bunăvoință. ONG-urile au învățat singure să le captureze, și-au cumpărat cuști, minciog, tranchilizante.
Sterilizările gratuite se fac aproape exclusiv prin ONG-uri, cu finanțări din străinătate sau din fonduri proprii. Singura subvenție de stat cunoscută pentru sterilizarea pisicilor vine de la ASPA București, prin Consiliul Capitalei. Restul județelor – nimic.
Cătălina Trănescu, directoarea ASPA, confirmă și explică de ce instituția ei, deși ajută, nu poate rezolva problema.
„În cazul pisicilor, situația este puțin mai complicată, pentru că nu există legislație pentru pisici, nu există adăposturi publice pentru pisici. Și atunci, când avem astfel de situații – cum am avut recent în București un caz cu o persoană care avea peste 100 de pisici în apartament –, acestea au fost preluate de mai multe asociații. Noi ne-am implicat în sensul în care am sprijinit poliția pentru a găsi soluții pentru acele pisici, pentru a le plasa în siguranță și, de asemenea, pentru a le transporta”, spune ea, pentru Antena3.ro.
Cât te costă. Amenzile și pedepsele pentru hoarding în România
Deși nu există o infracțiune specifică numită „hoarding” în legea românească, faptele care compun tabloul acumulării compulsive – neasigurarea hranei, a apei, a adăpostului sau a tratamentelor medicale – intră la rele tratamente și cruzime, sancționate de Legea 205/2004, așa cum a fost înăsprită prin Legea 138/2022, intrată în vigoare pe 19 mai 2022.
Cifrele arată astfel. Prin modificările din 2022, amenzile pentru rele tratamente pot ajunge până la 12.000 de lei, iar noile prevederi au dublat și chiar triplat cuantumul amenzilor contravenționale și au ridicat limitele maxime ale pedepsei cu închisoarea. Contravențiile pornesc, în general, de la câteva mii de lei – amenzile se situează între 3.000 și 12.000 de lei pentru încălcarea obligațiilor deținătorilor.
Când fapta trece de la contravenție la infracțiune, intervine dreptul penal. Uciderea cu intenție a animalelor, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Iar legea prevede și o pedeapsă care contează enorm în cazurile de hoarding, unde recidiva e regula: în cazul condamnării, instanța poate dispune, ca pedeapsă complementară, interdicția de a deține animale pentru o perioadă de la un an la 5 ani.
Pe hârtie, deci, arsenalul există. În practică, el se lovește de un obstacol aproape de netrecut: proprietatea privată. Pentru a intra și a interveni, ai nevoie de dovezi extrem de clare că acolo se produc rele tratamente – rapoarte de necropsie, indicii ferme. Fără ele, amenda rămâne o cifră pe hârtie.
De ce e atât de greu de intervenit
Chiar și atunci când toată lumea știe ce se întâmplă în spatele unei uși, intervenția se transformă într-un coșmar juridic.
„Pe partea legală e foarte greu să intervii pe o proprietate privată dacă nu ai niște indicii extrem de clare că acolo se produc rele tratamente. În 90% din cazuri, intri în casele oamenilor acuzați de hoarding doar cu acordul lor; altfel nu prea se poate interveni cu ordin de plasare”, spune Laura Fincu.
Dacă cineva are cincizeci de pisici bolnave, care se reproduc, într-un spațiu impropriu – cincizeci de suflete în pericol – chiar nu poate veni nimeni?
„Trebuie demonstrat foarte clar că animalele suferă acolo. Și cum poate poliția demonstra asta astfel încât să poată intra pe proprietatea cuiva? Ar trebui să ai rapoarte de necropsie pentru animale ucise, indicii foarte clare care să permită intervenția. A fost un caz în București în care o doamnă ținea 25 de căței într-un apartament, și nu s-a putut interveni (deși au fost plângeri) până când doamna a provocat un incident care a pus în pericol locatarii: a uitat oala pe foc. Abia când a ieșit fum din casă, autoritățile au putut intra și lua animalele, dar ele i-au fost redate ulterior pentru că poliția nu avea o bază legală prin care să le rețină”, mai spune fondatoarea Asociației Sache Vet.
În cazul câinilor, poliția are cel puțin un instrument: ordinul de plasare în adăpost, pe care ASPA îl pune în executare.
Directoarea ASPA descrie mecanismul: „Polițiștii au la îndemână un instrument numit ordin de plasare în adăpost. Practic, în momentul în care constată că aceste animale nu beneficiază de adăpost corespunzător, de hrană și apă în cantități suficiente, de acces la servicii medicale, atunci sunt întrunite condițiile pentru a emite acest ordin de plasare. Odată emis, atunci intervine ASPA, care trebuie să pună în executare ordinul de plasare, să preia câinii și să-i ducă într-un adăpost. Dar, atenție, aici vorbim strict despre București și despre câini”.
Pentru pisici, nici măcar atât.
Cum se pedepsește hoardingul în alte țări
Antena 3.ro a căutat cum tratează alte state exact această situație. Diferența e izbitoare.
Statele Unite. Toate cele cincizeci de state clasifică astăzi cel puțin unele forme de cruzime față de animale drept infracțiune (felony), iar neglijarea și hoardingul intră în această categorie.
Definiția legală acoperă atât actele deliberate de violență, cât și neglijarea pasivă, precum privarea de hrană, apă sau îngrijire veterinară.
Numărul animalelor contează foarte mult: un caz de hoarding cu zeci de animale moarte sau muribunde are șanse mult mai mari să ducă la acuzații de felony decât un caz cu un singur animal.
Iar Illinois merge mai departe decât alte state: își definește explicit în lege noțiunea de „hoarder de animale de companie” și obligă instanța să dispună, în cazul acestora, evaluare și tratament psihologic.
Această componentă terapeutică e esențială, întrucât, așa cum notează chiar juriștii americani, hoarderii au o rată foarte ridicată de recidivă.
Primul stat american cu o lege specifică împotriva hoardingului a fost, de altfel, Hawaii, în 2008.
Franța. Legea din 2021 a înăsprit semnificativ pedepsele. Cruzimea gravă față de un animal domestic sau îmblânzit se pedepsește cu trei ani de închisoare și o amendă de 45.000 de euro; iar dacă fapta duce la moartea animalului, pedeapsa urcă la cinci ani de pușcărie și o amendă 75.000 de euro. Abandonul și lăsarea animalelor în suferință sunt tratate ca infracțiuni în sine.
Germania. Legea protecției animalelor (Tierschutzgesetz) prevede obligația de a hrăni, îngriji și adăposti animalul – atenție! – potrivit speciei și nevoilor lui. Dacă medicul veterinar oficial constată condiții de îngrijire necorespunzătoare, animalele pot fi confiscate și se poate impune chiar o interdicție de a deține animale (Tierhaltungsverbot).
Această interdicție poate fi dispusă împotriva unei persoane care a pus în pericol în mod repetat sau grav bunăstarea animalelor, fie din culpă, fie din lipsă de capacitate sau de fiabilitate.
Italia este, poate cel mai relevant contrast pentru noi, deoarece vizează exact pisicile. Din 1991, prin Legea 281, uciderea animalelor fără stăpân este interzisă.
Mai mult, a lua o pisică dintr-o colonie este infracțiune, iar coloniile au dreptul de a fi înregistrate ca entități la administrație. Legea obligă autoritatea sanitară locală să sterilizeze pisicile și să le readucă în colonie, asigurându-le îngrijirea medicală, și recunoaște dreptul pisicilor de a rămâne pe teritoriul lor.
La Roma, o colonie de pisici este o entitate juridică înregistrată, iar persoana care o îngrijește – „gattara” – are un rol recunoscut oficial. Este exact ceea ce în România fac voluntarii, pe cont propriu și fără nicio acoperire legală.
„Da, țările din Europa, în general din vest, au o legislație mult mai adaptată la realitate. Noi nu prea ne adaptăm la realitatea din teren, politicul nu vrea să vadă problemele și să le reglementeze. De aceea, există aceste cazuri de hoarding unde e foarte greu de intervenit”, explică Laura Fincu.
Când salvarea devine spectacol al urii
Un capitol uluitor al acestei povești e reacția publicului. Când pisicile femeii din București au fost preluate, asociațiile care le-au luat în grijă au fost inundate de mesaje de ură. Oamenii i-au acuzat pe salvatori că „au nenorocit mâțele”.
„Mulți s-au simțit vizați, pentru că sunt oameni în România care au un număr mare de animale din cauză că statul nu le oferă suficientă protecție. În plus, cazul «Pașca» din Bihor a avut un impact uriaș, s-a diluat foarte mult linia de demarcație dintre ce înseamnă a fi salvator și a fi «hoarder». Pe fondul acesta, oamenii sunt inflamați, considerând că statul a abandonat categoriile vulnerabile, fie că vorbim de animale, de oameni asistați social sau de persoane cu handicap”, spune medicul veterinar Marius Nicu.
Astfel, furia oamenilor nu vine din rea-voință, ci dintr-un sentiment real de abandon. Când statul nu face nimic, cetățeanul care adună zeci de animale se simte el însuși un salvator părăsit de sistem; iar orice intervenție i se pare o pedeapsă, nu un ajutor.
Cum îi ajutăm cu adevărat. Și pe animale, și pe oameni
Aici, mesajul specialiștilor e unanim: cu forța nu se rezolvă nimic. Dacă intri agresiv și iei toate animalele deodată, spune psihologul, procesul e devastator pentru om – și, în scurt timp, ajunge din nou în aceeași situație. Soluția e preluarea treptată, care nu-i distruge omului rolul de salvator, ci îl transformă în partener.
„Toate animalele trebuie luate treptat, astfel încât persoana respectivă să simtă că în continuare rolul nu i-a fost afectat, acela de salvator. În continuare are animăluțele de care are grijă. Adică, dacă îi spunem: «Ai transformat casa asta într-o mizerie, trebuie să scapi de animalele astea», el o să se opună și nu o să fie de acord cu asta, pentru că el nici nu vede că există atât de multă mizerie și un spațiu atât de neconform pentru animăluțe”, spune psihologul Dorina Stamate.
Abordarea care funcționează nu e acuzatoare, ci empatică.
„Nu ar trebui să mergem către ei să le spunem: «Uite câte animale ai, le chinuiești, uite că nu sunt condiții corespunzătoare», ci: «Văd cât de mult îți pasă de animăluțe, dar văd și cât îți este greu să le îngrijești. Uite, aș vrea să te ajut. Haide să sterilizăm animăluțele pe care le ai, ca o primă intervenție. Apoi să dăm spre adopție puii sau animalele care au nevoie de mai multă îngrijire (poate sunt bătrâne) și să treacă în grija unui ONG care să poată avea grijă real de ele» Dar nu luate toate” – Dorina Stamate, psiholog.
Cazul femeii cu 120 de pisici în casă arată cât de fragil e un astfel de echilibru. Doi ani au încercat voluntarii să o ajute. Iar ea era schimbătoare – azi voia, mâine nu. Într-un final, poliția a convins-o să cedeze animalele. S-au preluat o sută cincisprezece pisici. Dar cu două zile înainte de intervenție, femeia mutase peste patruzeci într-o casă în construcție. Și acelea trebuie, la rândul lor, preluate.
„Cumva, când vedem o astfel de persoană care, din punctul nostru de vedere, a adunat prea multe animăluțe, să nu ne gândim cu judecată: «Uite-l și pe ăsta, crește, domnule, un copil, ce îți trebuie atâtea animale să crești?». Am văzut de multe ori în societate genul ăsta de judecată și poate că ar fi bine să stăm un pic și să ne gândim că acea persoană a ajuns să manifeste un asemenea comportament în urma unor experiențe de viață. Și cine suntem noi să judecăm dacă modul în care el reușește să facă față este cel potrivit sau nu?” – Dorina Stamate, psiholog.
Linia dintre iubire și boală
Nu numărul face diferența. Poți avea trei pisici, sau zece, și să le fie bine – dacă ai spațiu, timp, bani și dacă viața ta nu se reduce doar la ele. Problema apare când te închizi în casă, când nu mai poți spune „nu” niciunui animal găsit pe stradă, când nu mai vezi mizeria, când nu mai deschizi ușa nimănui.
„Adică, na, unii oameni îngrijesc plante, cultivă roșii. De la câte roșii în sus e o problemă? Că nu te gândești că e o problemă, zici: «Păi, e om gospodar, a pus un solar». Atâta vreme cât ne manifestăm iubirea și dragostea prin a îngriji acele animăluțe sau plante, dar nu ne afectează... Deci nu știu dacă neapărat numărul lor este problema, ci comportamentul pe care oamenii îl dezvoltă în jurul îngrijirii lor”, adaugă Dorina Stamate.
Da, societatea trebuie să iubească și să salveze animale. Dar între salvare și hoarding există o limită clară – iar de partea greșită a acestei limite nu suferă doar animalele închise între patru pereți. Suferă și omul care, convins că le salvează, nu-și mai vede propria prăbușire.
România are o lege. Nu are, însă, ochii cu care să vadă la timp ce se întâmplă în spatele ușilor închise. Și, mai ales nu are mâinile întinse la timp, nici către animale, dar nici către oameni. În alte țări, statul le are pe amândouă. La noi, deocamdată, întinde mâinile doar bunăvoința.