Toată lumea a văzut asta venind: Povestea avertismentelor despre era digitală, pe care nimeni nu le-a ascultat

Trăim un moment care pare să nu aibă trecut: totul e despre viitor – al muncii, al omenirii, al planetei – şi despre roboţii care ne-ar lua lumea. Numai că nimic din toate astea nu a apărut din senin. Încă din anii '50, o mulţime de gânditori au văzut ce urmează şi au lansat avertisment după avertisment despre o lume în care oamenii ar ajunge conduşi de maşini, iar deliberarea democratică ar fi înlocuită de calcul şi predicţie. Unii sperau într-o utopie a computerelor, alţii se temeau de un „stat automatizat”. Povestea acestor profeţii – şi a motivului pentru care nimeni nu le-a ascultat – spune, de fapt, cum s-a născut era digitală în care trăim azi, scrie The Guardian.

Unul dintre lucrurile ciudate ale acestui moment ameţitor din istorie este că pare să nu aibă trecut. Totul se învârte în jurul viitorului: viitorul muncii, viitorul omenirii, viitorul planetei. Parcă toată lumea strigă – unii extaziaţi, cei mai mulţi îngroziţi – că roboţii preiau controlul lumii. Şi, între timp, nu-ţi poţi lăsa telefonul din mână, nu te poţi deconecta, nu poţi şterge aplicaţiile de inteligenţă artificială. Ai senzaţia că goneşti spre ceva şi nu te poţi opri, nu te poţi uita înapoi, nu poţi gândi limpede.

Numai că, bineînţeles, acest moment straniu are un trecut. Vine de undeva. Nu a fost inevitabil. Lucrurile ar fi putut ieşi altfel – şi încă mai pot. Iar dacă te uiţi înapoi, unul dintre lucrurile pe care le vei observa este că foarte mulţi oameni au văzut totul venind. Au întrezărit prezentul nostru pe când era încă viitor. Unii credeau că totul se va sfârşi minunat, într-o utopie a computerelor. Alţii se temeau că se va termina dezastruos.

Mai presus de toate, au lansat avertisment după avertisment despre ascensiunea a ceea ce autoarea eseului numeşte „statul artificial”: înlocuirea statului-naţiune democratic şi liberal – a guvernării bazate pe consimţământul celor guvernaţi – cu conducerea oamenilor de către maşini. Au avertizat că vine o vreme în care deliberarea democratică va fi înlocuită de predicţia prin calcul, spaţiul public va fi înghiţit de comerţul bazat pe date, iar dronele vor lua locul cetăţenilor. De ce nu i-a ascultat nimeni?

Cum a devenit informaţia un munte

Între anii 1950 şi 1980, computerele au devenit tot mai mici, mai rapide, mai ieftine şi mai puternice. Limbajele de programare s-au rafinat, iar datele electronice, cândva un muşuroi, au ajuns un munte. Pe măsură ce computerele au trecut din domeniul militar în industrie, în afaceri şi în medicină, bucăţi tot mai mari din viaţa publică au fost automatizate – mai ales în ţările cele mai bogate ale lumii. Calculatoare, algoritmi şi reţele au început să facă munca politică: să adune sprijin, să conducă campanii, să comunice cu alegătorii, să croiască politici.

Iar răspândirea acestor tehnologii a stârnit imediat speculaţii înfierbântate despre consecinţele lor sociale şi politice – o discuţie care oscila mereu între visul unei utopii tehnologice şi teama unui stat artificial.

În 1981, de pildă, sociologul japonez Yoneji Masuda, teoretician al „societăţii informaţionale”, prezicea două viitoruri posibile. Fie o „computopie”, care avea să şteargă toate diferenţele de clasă şi de naţiune şi să aducă, spunea el, o simbioză în care omul şi natura pot trăi în armonie. Fie o „compudistopie” – un „stat automatizat”, adică guvernarea prin maşină.

Interesant e că cele două viitoruri aveau ceva în comun: drumul spre oricare dintre ele îi făcuse deja pe oameni să neglijeze nevoia de a coexista cu natura, în timp ce impactul lor asupra ei creştea nemăsurat.

Maşina care prezicea votul

Un moment de cotitură vine în 1958. Atunci, o echipă de cercetători americani şi de oameni de publicitate a construit o maşină despre care susţineau că poate atât să prezică, cât şi să influenţeze comportamentul de vot.

În acelaşi an, la National Physical Laboratory din Teddington, lângă Londra, a avut loc o conferinţă de referinţă despre „mecanizarea proceselor de gândire”. Vorbitori francezi, israelieni, ruşi şi maghiari imaginau un viitor în care computerele aveau să compună muzică, să rezolve dispute juridice, să dirijeze traficul aerian, să facă operaţii chirurgicale şi, în administraţie, să înlocuiască nu doar funcţionarii, ci şi conducătorii.

La New York, Edward L. Greenfield, şeful unei firme de publicitate de pe Madison Avenue, a schiţat propunerea pentru ceea ce avea să se numească „Maşina Oamenilor” (People Machine). Ideea lui: să adune sute de mii de cartele perforate – rezultate electorale, sondaje de opinie, date de recensământ – şi să construiască o „bancă de informaţii” care să sorteze alegătorii pe tipuri şi opiniile lor pe teme.

La suprafaţă, spunea el, nu era nimic misterios: în maşină intrau date despre oameni reali, obţinute din sondaje. Dar, scria Greenfield împreună cu politologul Ithiel de Sola Pool de la MIT, odată ce informaţia intra în maşină, „era o lume diferită”. Maşina avea să funcţioneze ca un „macroscop”, capabil să simuleze întregul electorat american.

În anul următor, Greenfield, Pool şi Alex Bernstein de la IBM au înfiinţat o companie: Simulmatics Corporation. Prin „simulmatics” înţelegeau simularea automată a inteligenţei umane. Credeau că inventaseră, spuneau ei, „bomba atomică a ştiinţelor sociale”.

Kennedy şi „arma secretă”

Primul lor client a fost chiar Comitetul Naţional Democrat. În 1959, partidul a angajat Simulmatics ca să ruleze simulări pe un electorat artificial şi să-i spună candidatului ce să declare, cui şi când. Nu toată lumea era încântată. Istoricul Arthur Schlesinger nota că se cutremură la gândul unui lider public care n-ar trebui să spună nimic „până nu e verificat cu maşina”.

După ce John F. Kennedy a câştigat nominalizarea, campania lui a angajat Simulmatics ca să ruleze predicţii pe un IBM 704. Când Kennedy a câştigat, o bună parte a presei a pus victoria pe seama „Maşinii Oamenilor”. New York Herald Tribune scria că un soi de „monstru” pe nume Simulmatics fusese „arma secretă” a lui Kennedy.

Compania a continuat cu noi campanii, lăudată de presă. Dar „Maşina Oamenilor” se dovedise, de fapt, înaintea vremii ei. În 1970, Simulmatics a dat faliment, fiindcă nu a găsit destui clienţi plătitori. Problema nu erau computerele şi nici modelul. Problema era lipsa datelor.

Când Bernstein a încercat să vândă editurilor, revistelor şi distribuitorilor de film o simulare de piaţă – exact genul de „microtargetare” pe care aveau să-l facă, decenii mai târziu, companii precum Amazon şi Netflix –, a constatat că, pur şi simplu, nu se putea construi un model, fiindcă nu existau datele.

Singurele succese reale ale companiei fuseseră în politică, unde existau munţi de date: recensăminte, rezultate electorale, sondaje. Dar tocmai aici munca ei stârnise îngrijorare. Şi inspirase profeţii sumbre, printre care două romane distopice.

Unul, apărut în 1964, se numea The 480 – un thriller politic în care o „Simulations Enterprises” abia deghizată se amestecă într-o alegere prezidenţială americană. Îl scrisese Eugene Burdick, care fusese invitat să intre în companie, dar refuzase. Burdick descria o „nouă lume interlopă”, făcută din oameni nevinovaţi şi bine intenţionaţi, mulţi cu doctorate, care lucrează cu maşini de calcul ce pot stoca şi sorta o cantitate aproape infinită de informaţie. Niciunul, scria el, nu are gânduri rele faţă de publicul american – dar toţi ar putea, fără să-şi dea seama, să reconstruiască din temelii sistemul politic american.

„Omul va deveni un animal fără scop”

Burdick a murit în 1965, dar temerile lui despre un stat automatizat răsăreau peste tot. În 1966, în cartea The Myth of the Machine, criticul american Lewis Mumford deplângea ascensiunea „inteligenţei cibernetice”. Sub domnia ei, avertiza el, omul avea să devină un animal pasiv, fără scop, condiţionat de maşină, ale cărui funcţii aveau fie să fie date pe mâna maşinii, fie strict limitate în folosul unor organizaţii colective, depersonalizate.

Mumford numea „determinismul tehnologic” – ideea că maşinile hotărăsc mersul istoriei şi că reprezintă un marş al progresului – o interpretare radical greşită a întregii dezvoltări umane. Această credinţă falsă, scria el, trebuia abandonată dacă voiam să apucăm frâiele culturii noastre mecanizate „înainte de a ne pierde şi conştiinţa scopului uman, şi încrederea că ne putem controla propriile creaţii”.

Numai că nimeni nu s-a oprit vreodată să apuce acele frâie. Dimpotrivă: colectarea datelor a devenit vitală pentru industrii care au început să adune, sub formă de fişiere, totul – de la tranzacţii cu cardul, la închirieri de maşini şi la fişe de bibliotecă. Aşa au devenit posibile predicţiile la care Simulmatics doar visase.

Cartea sau datele?

În vreme ce se strângeau tot mai multe date şi computerele începeau nu doar să calculeze, ci şi să comunice între ele, marii gânditori ai epocii se întrebau ce va însemna asta pentru omenire: computopie sau stat automatizat? Iar răspunsul părea să depindă, în bună măsură, de ce aveau să facă aceste tehnologii cu felul în care oamenii înţeleg lumea.

Ca întotdeauna, natura guvernării avea să depindă de natura cunoaşterii. „Cunoaşterea organizată pune o putere imensă în mâinile celor care îşi dau osteneala s-o stăpânească”, spunea un director de la Fundaţia Rockefeller.

Iar forma cunoaşterii se schimba.

În 1965, strălucitul inginer J.C.R. Licklider – omul căruia i se atribuie, pe bună dreptate, inventarea internetului – a scris Libraries of the Future, unde cântărea dezavantajele cărţilor. Să răsfoieşti un milion de cărţi pe zece mii de rafturi e un coşmar, spunea el; când informaţia stă în cărţi, n-ai cum s-o duci de la raft la cititor fără să muţi fizic ori cartea, ori cititorul. Dar transformă cărţile în date pe care le poate citi un computer şi vei putea muta informaţia oriunde, către oricâţi oameni, mult mai uşor.

Folosind conţinutul tuturor cărţilor din Biblioteca Congresului ca măsură a întregii cunoaşteri umane, Licklider i-a calculat dimensiunea în 1960 şi a estimat că se dublează în fiecare an. După acele cifre, suma cunoaşterii umane, sub formă de date, ar fi trebuit să ajungă în 2020 la vreo duzină de petabytes. Nimeni nu ştie cu adevărat cât de mare era internetul în 2020, dar unii vorbeau de zeci de zettabytes – cu mult peste estimarea lui. Oricum ar fi, biblioteca cunoaşterii umane devenise, dintr-odată, ameţitor de vastă.

Aveau să fie bibliotecile viitorului la îndemâna tuturor? Dar tezaurele de date aflate deja în mâinile guvernelor? În Statele Unite, o propunere de a înfiinţa un Centru Naţional de Date – care să facă pentru datele electronice ce făcea Biblioteca Congresului pentru cărţi – a fost abandonată din motive de confidenţialitate. Criticii îl porecliseră „maşina de spionat”.

Licklider s-a dovedit un excelent prezicător. În 1963, trimisese colegilor de la agenţia Arpa un memoriu în care propunea dezvoltarea unei reţele integrate – ceea ce avea să devină, mai întâi, Arpanet şi, în cele din urmă, internetul.

Profeţii care s-au adeverit

Poziţia lui privilegiată i-a dat o claritate ieşită din comun asupra viitorului. În aprilie 1968, într-un eseu scris împreună cu psihologul Robert W. Taylor, Licklider prezicea că, în câţiva ani, oamenii vor comunica mai eficient printr-o maşină decât faţă în faţă.

Cei doi anticipau şi apariţia unor „comunităţi interactive online”, care aveau să schimbe felul în care oamenii relaţionează: viaţa avea să fie mai fericită pentru individul conectat, spuneau ei, fiindcă oamenii cu care va interacţiona cel mai intens vor fi aleşi mai degrabă după interese şi ţeluri comune, decât după apropierea întâmplătoare.

În acelaşi număr de revistă a scris şi Ithiel de Sola Pool, cofondatorul Simulmatics. El prezicea că apariţia unor ziare personalizate va duce la o eră a hiperindividualismului. Cititorul, îşi imagina Pool, va cere mai întâi un rezumat al ştirilor, apoi va putea cere detalii doar despre subiectele care îl interesează.

Pool credea că hiperpersonalizarea ştirilor va transforma politica. În secolul XXI, prezicea el, criticul care astăzi acuză conformismul societăţii s-ar putea plânge, dimpotrivă, de o societate atomizată – o societate în care tehnologia modernă ne-a distrus baza culturală comună şi ne-a lăsat pe fiecare trăind în lumea lui mică.

Şi nu s-a înşelat. Într-o societate atomizată, scria el, informaţia pe care o primeşte cetăţeanul va izvorî din propriile lui preocupări. Iar când fiecare îşi poate alege singur „fondul” de informaţie, problema politică de a strânge un sprijin real în spatele unei idei raţionale sau al unui candidat devine cu totul alta – şi mult mai grea.

Vise de eliberare şi un experiment chilian

Mai răspândite – sau, cel puţin, mai zgomotoase – decât profeţiile lui Pool erau, în anii '60 şi '70, predicţiile despre o revoluţie socialistă sau o eliberare democratică aduse de computer, ca forme de computopie.

În Chile, între 1971 şi 1973, în timpul guvernării alese democratic a lui Salvador Allende, ciberneticienii au dezvoltat Project Cybersyn – o reţea al cărei scop principal era să administreze economia socialistă a ţării. Realitatea politică a intervenit brutal: proiectul a fost abandonat după ce Augusto Pinochet a preluat puterea printr-o lovitură de stat, în 1973.

În alte părţi, optimismul doar creştea. „Vrei-nu-vrei, computerele vin la oameni”, prezicea Stewart Brand în Rolling Stone, în decembrie 1972. Computerul personal, spunea el, avea să aducă „putere în mâna oamenilor”. Brand, un susţinător al LSD-ului, descria sosirea Arpanet ca fiind cea mai bună veste „de la psihedelice încoace”.

Computopismul a avut mulţi adepţi. În 1975, sociologul israeliano-american Amitai Etzioni prezicea, împreună cu coautorii săi, că revoluţia computerelor va readuce forma de democraţie din cetatea greacă antică, din kibbutz şi din adunările orăşeneşti din Noua Anglie – cea care dădea fiecărui cetăţean şansa să participe direct la procesul politic. Istoricul Daniel Boorstin prezicea, în 1978, că noile legături de comunicare vor crea noi legături de comunitate, o „republică a tehnologiei”.

Şi totuşi, existau sceptici. Joseph Weizenbaum, inginerul de la MIT care în 1966 crease Eliza – primul dintre programele ce aveau să fie numite „chatbot” –, se opunea dezvoltării inteligenţei artificiale, pe care o vedea ducând inevitabil la automatizarea funcţiilor statului.

În 1976, el numea „obscen” orice proiect care propunea să înlocuiască printr-un computer o funcţie umană „care presupune respect, înţelegere şi iubire între oameni”. Şi avertiza împotriva cercetărilor care aveau să ducă, într-o zi, la „un câmp de luptă complet automatizat”. La câteva luni după retragerea americană din Saigon, scria amar că nu vede niciun motiv să-şi îndemne studenţii să-şi pună talentul în slujba unui asemenea scop.

Licklider însuşi era un gânditor prea atent ca să îmbrăţişeze vreuna dintre cele două profeţii extreme.

În 1969, prezicea că, până în anul 2000, o reţea internaţională de reţele de computere – pe care o numea „multinet” – va deveni mediul principal şi esenţial de interacţiune informaţională pentru guverne, instituţii, corporaţii şi indivizi, înlocuind totul, de la telefon şi poştă, la magazine şi bănci.

În privinţa politicii era mai puţin sigur. Ştia că o „politică interactivă” ar funcţiona bine doar în măsura în care cetăţenii sunt informaţi.

Şi avertiza asupra unor „noi orizonturi pentru murdării” – inclusiv programe secrete de inteligenţă artificială care ar scotoci prin baze de date, ar altera fişiere, ar fabrica înregistrări şi şi-ar şterge singure urmele.

Cu toate astea, la fel ca Brand, conchidea că „puterea computerelor în mâna oamenilor” e esenţială pentru un viitor în care cetăţenii sunt informaţi şi implicaţi în actul guvernării. Numai că societatea părea să meargă în direcţia opusă – spre un stat automatizat, nu spre unul cu cetăţeni mai activi.

De la „societatea informaţională” la „revoluţia informaţională”

La sfârşitul anilor '70, consultanţii campaniei prezidenţiale a lui Ronald Reagan şi-au construit propria „Maşină a Oamenilor” – un sistem computerizat de informaţii politice.

Un reporter explica: funcţiona ca o tablă uriaşă de şah, pe care echipa lui Reagan putea testa scenarii. Dacă sindicatele sperie jumătate dintre membri cu istoricul lui Reagan în relaţiile de muncă, ar trebui el să-şi intensifice atacurile la adresa lui Carter sau să le combată acuzaţiile punctuale? Dacă scorul lui John Anderson începe să scadă, ar trebui Reagan să adauge o oprire de campanie în Connecticut?

În 1980, maşina l-a ajutat pe Reagan să câştige. Limbajul „societăţii informaţionale” a lăsat locul limbajului „revoluţiei informaţionale”. În 1982, revista Time a numit computerul „omul (maşina) anului”. „Computerul va sfărâma piramida” bogăţiei şi-i va face pe toţi oamenii egali, promitea, ameţit de entuziasm, un prezicător în 1984.

Numai că metafora revoluţiei era prost aleasă, argumenta teoreticianul politic Langdon Winner. Revoluţionarii au răspunsuri la întrebări precum: mişcarea lor apără un ideal valid de libertate umană? Aspiră la o guvernare democratică? Vor exista alegeri libere şi dese?

„Revoluţia computerelor”, în schimb, tăcea în mod izbitor în privinţa propriilor ei scopuri. Iar dovezile, spunea Winner, nu susţineau nicidecum profeţiile computopiste. Dimpotrivă: evoluţiile din era informaţională sugerau o creştere de putere pentru cei care aveau deja multă putere, o centralizare sporită a controlului pentru cei deja pregătiţi să controleze, o îmbogăţire a celor deja bogaţi. Dar striga în pustiu.

„Mai că nu apare invenţie nouă fără ca cineva s-o proclame salvarea unei societăţi libere”, remarca Winner. Iar exemplul perfect era reclama din 1984 la noul computer Macintosh al Apple. Într-o atmosferă sumbră, o mulţime de oameni cenuşii, fără păr, ca nişte androizi, mărşăluiau în pas cadenţat şi se aşezau în rânduri ca să privească un Big Brother de pe un monitor uriaş. Apple sugera că doar computerul ei personal poate împiedica ascensiunea unui stat-maşină totalitar: „Pe 24 ianuarie, Apple va lansa Macintosh. Şi vei vedea de ce 1984 nu va fi ca «1984»”.

Partea întunecată: trolii şi ura online

Existau însă deja semne că interconectarea computerelor putea duce şi la degradare socială. În 1980 a apărut Usenet, un fel de avizier online pe o reţea dial-up ce lega universităţi şi centre de cercetare. Le dădea utilizatorilor posibilitatea să se alăture unor grupuri de discuţii şi să răspundă, iar numele puteau fi anonime.

Cum scria cercetătorul Jason Hannan, imaterialitatea şi anonimatul erau, împreună, o invitaţie la testarea limitelor sociale – eliberaţi de consecinţele vieţii din offline, unii utilizatori descopereau o plăcere sordidă în încălcarea regulilor de dragul încălcării lor.

Undeva în anii '80, această practică a căpătat un nume: „trolling”. Tot în anii '80 apare şi ura virală. Neonazistul american George Dietz deschisese o librărie în Virginia de Vest în 1974 şi publica o revistă cu abonament, Liberty Bell.

În 1983 anunţa că muncise nopţi întregi ca să înveţe „computereza”, ca să poată vorbi cu „monstrul” în limba lui. La scurt timp a lansat, pe un Apple IIe, primul avizier electronic al supremaţiei albe.

Au urmat, în 1984, şi altele – reţele ale grupărilor Aryan Nations, Ku Klux Klan şi White Aryan Resistance. Pe măsură ce internetul a devenit World Wide Web, aceste eforturi s-au mutat, în anii '90, în site-uri şi, un deceniu mai târziu, în platformele de social media.

Noii veniţi rupeau convenţiile internetului timpuriu prin trolling, prin „flame wars” (certuri online veninoase) şi prin obrăznicie generalizată. Veteranii se alarmau.

„Când am intrat în cyberspaţiu, credeam că e un loc ca oricare altul”, scria în 1994 Carmen Hermosillo, cunoscută sub numele „humdog”. „M-am înşelat... e o gaură neagră: absoarbe energie şi personalitate şi apoi le redă ca spectacol”.

Veteranii încercau să-i înveţe pe începători „neticheta”. Într-un ghid scris în 1995 de Sally Hambridge, de la Intel, apărea o regulă de aur: fii cumpătat în ce trimiţi şi îngăduitor în ce primeşti; nu trimite mesaje pline de ură – „flame-uri” – nici măcar când eşti provocat. O altă regulă amintea că de partea cealaltă e mereu o fiinţă umană, cu altă cultură, altă limbă şi alt umor, aşa că sarcasmul trebuie folosit cu mare grijă.

„Cyberia” şi promisiunea unui internet fără reguli

Speranţa că internetul va respecta reguli stătea la un capăt al spectrului. La celălalt capăt era entuziasmul, mult mai răspândit, pentru ideea unui internet fără nicio regulă. Discipolii lui Brand îl vedeau ca pe o utopie mistică şi contraculturală numită „Cyberia”, unde, cum scria teoreticianul media Douglas Rushkoff în 1994, experienţa „şamanică” a drogurilor psihedelice avea să se împletească cu experienţa cibernetică a computerului conectat, ca să deschidă un nou plan al existenţei.

Neoliberalii şi libertarienii aveau alte idei: computerele aveau – cumva – să rezolve inegalităţile de avere şi venit şi instabilitatea politică ce caracterizau capitalismul avansat în epoca globalizării. În anii '90, democraţii promiteau că, datorită capacităţilor aproape miraculoase ale microelectronicii, „învingem penuria”.

În 1993, revista Wired scria că viaţa în cyberspaţiu pare să se contureze exact aşa cum ar fi vrut Thomas Jefferson: pe temelia libertăţii individuale şi a angajamentului faţă de pluralism, diversitate şi comunitate.

Între timp, publicul larg n-avea, de înţeles, nici cea mai vagă idee la ce să se aştepte. În 1994, la emisiunea Today, prezentatorul Bryant Gumbel întreba nedumerit: „Ce e, de fapt, internetul ăsta?”

Mai mulţi oameni au aflat răspunsul în 1995, după ce antreprenorul Jim Clark şi Marc Andreessen – un programator de 24 de ani din Wisconsin – au lansat browserul Netscape Navigator şi au câştigat 58 de milioane de dolari chiar în prima zi de tranzacţionare a acţiunilor.

Peste noapte, Andreessen a intrat, scria New York Times, în „clubul milionarilor instant din Silicon Valley”. Acea vânzare a declanşat goana după aur din tehnologie, cunoscută drept „boom-ul dotcom”. Un an mai târziu, Andreessen apărea pe coperta revistei Time – desculţ, în blugi, aşezat pe un tron auriu, râzând.

Cum au câştigat tehno-libertarienii

De-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, democraţia liberală a făcut posibilă ascensiunea statului artificial. Dar n-a făcut-o inevitabilă. Revoluţia digitală nu trebuia neapărat să se desfăşoare aşa cum s-a desfăşurat în politică şi în guvernare. S-a întâmplat aşa din pricina eşecului democraţiei liberale de a limita puterea corporaţiilor asupra politicii – şi din pricina faptului că a ignorat decenii de avertismente despre pericolele unui stat automatizat.

Tehno-libertarianismul – care a împletit cruciada tehnocratică din anii '30 (o mişcare antidemocratică, condusă în SUA chiar de bunicul lui Elon Musk) cu computopismul anilor '80 – s-a născut în anii '90. Încă din deceniul anterior, Silicon Valley căzuse sub vraja scriitoarei libertariene Ayn Rand, o figură-cult a extremei drepte încă de la publicarea, în 1943, a romanului The Fountainhead.

Rand îmbrăţişa individualismul radical şi vedea un rol foarte îngust pentru stat: fiecare individ ar trebui să fie complet liber să-şi urmărească propriul câştig. „Contest codul moral al altruismului, preceptul că omul trebuie să trăiască pentru alţii”, spunea ea în 1959. „Spun că omul are dreptul la propria fericire şi că trebuie să şi-o construiască singur”.

Unii oameni din Silicon Valley şi-au botezat copiii Ayn şi Rand, iar companiile – după personaje din cărţile ei. Steve Jobs considera Atlas Shrugged „ghidul lui în viaţă”.

Sub influenţa ei, unii investitori şi inventatori de frunte au încetat să mai creadă şi în democraţie, şi în statul-naţiune liberal, îmbrăţişând în schimb o viziune hibridă, brandiano-randiană: o lume care n-are nevoie de niciun fel de control, ci doar de o tastatură, un mouse şi o bursă.

În anii '90, viziunea asta a devenit mesianică. Companiile de tehnologie au început să vorbească despre „misiunea” lor – o misiune mereu grandioasă, imposibil de mare: să transforme viitorul muncii, să conecteze întreaga omenire, să facă lumea un loc mai bun, să salveze planeta.

Sub influenţa lui Rand, internetul a devenit exact ce voiau conservatorii şi tehno-libertarienii. În 1995, când Newt Gingrich a ajuns preşedinte al Camerei Reprezentanţilor, una dintre primele lui mişcări a fost să desfiinţeze Biroul de Evaluare a Tehnologiei, înfiinţat în 1972. Biroul nu fusese cine ştie ce influent, dar avea în atribuţii tocmai evaluarea consecinţelor oricărei tehnologii noi sprijinite de guvernul federal. Închiderea lui i-a lăsat lui Gingrich mână liberă să modeleze politica privind deschiderea internetului după principiile tehno-libertariene.

Unul dintre primele manifeste ale acestei viziuni a apărut – online – în 1996: A Declaration of the Independence of Cyberspace, semnat de John Perry Barlow. „Guverne ale lumii industriale, uriaşi obosiţi de carne şi oţel, vin din cyberspaţiu, noua casă a Minţii”, scria el. „Nu sunteţi bineveniţi printre noi. Nu aveţi nicio suveranitate acolo unde ne adunăm... Cyberspaţiul nu se află în graniţele voastre”.

Vocile care au pierdut

Futuriştii libertarieni nu erau singurii care propuneau reguli noi pentru cyberspaţiu – s-a întâmplat doar ca ei să fie cei care au ajuns, în cele din urmă, să le facă. În 1995, Michael Hauben, student la informatică la Columbia şi utilizator activ de Usenet (el a inventat termenul „netizen”), a redactat o Declaraţie a Drepturilor Netizenilor. Se vedea pe sine drept un lider al „luptei de a păstra internetul un bun public necomercializat”.

Declaraţia lui, scrisă împreună cu mama sa, enumera drepturi precum accesul universal, gratuit sau ieftin, libertatea de exprimare electronică fără teama represaliilor, accesul universal şi egal la cunoaştere şi informaţie şi protejarea scopului public de cei care ar vrea să-l folosească pentru profit privat. O bună parte din ideea că internetul poate fi o forţă democratizatoare vine din scrierile lui Hauben, inclusiv din eseul său din 1997, The Computer as a Democratizer.

Şi Douglas Adams, autorul seriei SF satirice Ghidul autostopistului galactic, avea viziunea lui despre internet. În 1996, a fondat o companie numită The Digital Village – numindu-se pe sine „fantezist-şef” – cu ideea de a construi o platformă web care să fie un „ghid online al Vieţii, Universului şi al tuturor lucrurilor”. În 2001, atât Adams, cât şi Hauben au murit – primul de infarct, al doilea, la doar 29 de ani, în urma unui accident. Iar viziunile lor despre un internet liber şi egal, structurat în jurul interesului public, nu al celui comercial, au murit odată cu ei.

Dar, până atunci, tehno-libertarienii câştigaseră deja. În 1996, Bill Clinton a promulgat Legea Telecomunicaţiilor, votată bipartizan, care a livrat exact ce voiau toţi, de la Newt Gingrich la John Perry Barlow: un internet aproape complet nereglementat. Patru ani mai târziu, revista Wired anunţa, cu obişnuita ei încredere computopistă, că suntem, ca naţiune, mai educaţi, mai toleranţi şi mai bine conectaţi „datorită – nu în ciuda – întâlnirii dintre internet şi viaţa publică”.

Acea eră a toleranţei n-a mai venit niciodată.