Timp de 30 de ani, trupul unui alpinist indian a zăcut ghemuit în zăpadă, la aproximativ 300 de metri sub vârful Everestului, iar generații întregi de montaniarzi au trecut pe lângă el fără să știe cine este, cunoscându-l doar după bocancii verzi care ieșeau din gheață. Acum, după ce o echipă de șerpași a prelevat în secret mostre de ADN, „Green Boots” și-a recăpătat numele, Dorje Morup, iar India pregătește una dintre cele mai riscante misiuni din istoria alpinismului: coborârea lui din „zona morții”, scrie CNN.
Bocancii verde-lime strălucesc puternic pe fundalul zăpezii albe, orbitoare. Un bărbat într-un pulover tricotat zâmbește în timp ce își prinde cu grijă colțarii, pregătindu-se pentru ascensiunea istorică pe cel mai înalt munte din lume.
Înregistrarea granulată, veche de 30 de ani, este ultima filmare cunoscută cu un alpinist a cărui identitate a rămas un mister pentru toată lumea, cu excepția unui cerc restrâns de montaniarzi, de când a murit într-o furtună cumplită aproape de vârful Everestului, în 1996.
Furtuna a făcut opt victime și a inspirat bestsellerul lui Jon Krakauer, „În aer rarefiat”, o relatare la prima mână a tragediei. Însă morțile și poveștile incredibile de supraviețuire de pe versantul nepalez al Everestului au umbrit unul dintre misterele care persistă de atunci: soarta a trei alpiniști indieni care încercau să ajungă pe vârf pe ruta mai dificilă, dinspre Tibet.
Timp de decenii, trupul înghețat al unuia dintre ei a zăcut la vedere, ghemuit ca și cum ar dormi, în locul în care a murit, la aproximativ 300 de metri sub vârf. Generații întregi de alpiniști l-au cunoscut doar drept „Green Boots” („Bocancii Verzi”), după încălțările verzi marca Koflach care ies din gheață.
Anul trecut însă, într-o operațiune discretă la mare altitudine, o mică echipă de șerpași a reușit să preleveze mostre de ADN de pe trupul lui și i-a redat numele.
„Green Boots” este Dorje Morup, un alpinist care a crescut în nordul Indiei, aproape de granița cu Tibetul, și care a servit într-o unitate specializată a poliției de frontieră indiene. Avea 47 de ani când a murit.
Acum, după ce India i-a confirmat identitatea, a început cursa pentru a-l aduce pe Morup acasă.
Anul acesta, guvernul indian a început să caute o echipă de elită de șerpași care să pornească într-o misiune riscantă: să-i coboare trupul din așa-numita „zonă a morții” a muntelui, unde oxigenul este atât de puțin încât oamenii nu pot respira mult timp fără ajutor.
„Oamenii îl știau pe «Green Boots» ca pe un reper, dar nu știau cine era omul din spatele acestui nume”, a declarat Dawa Steven Sherpa, alpinist nepalez și director general al companiei de expediții Asian Trekking.
Imagini obținute în exclusivitate de CNN și mărturiile celor care se aflau atunci pe munte conturează un portret mai detaliat ca niciodată al lui Morup, omul care a murit în serviciul țării sale și care este acum ținta uneia dintre cele mai sumbre provocări din lumea alpinismului.
S-ar putea să fie o misiune imposibilă.
Înainte ca orice operațiune de recuperare să poată face primii pași, vor trebui depășite mai multe obstacole diplomatice. Iar urcarea pe Everest la peste 8.000 de metri și coborârea unui trup prins în gheață de trei decenii vor împinge orice echipă la limită.
Misiunea ridică și o altă întrebare dificilă: merită să riști alte vieți pentru a aduce acasă un om mort?
„Alpiniști de clasa întâi”
Respirații grele se amestecă cu scrâșnetul zăpezii, în timp ce o înregistrare tremurată, nemaivăzută până acum, se oprește asupra unei echipe de alpiniști, câțiva dintre ei purtând bocanci verzi, care traversează un câmp alb de zăpadă. În față, puncte negre se mișcă în formație, ca niște furnici, iar deasupra lor se înalță impunător versanții superiori ai Everestului.
Este primăvara anului 1996, iar alpiniștii speră să devină prima echipă indiană care ajunge pe vârful Everestului pe dificila rută nordică. În viața de zi cu zi, lucrează pentru Poliția de Frontieră Indo-Tibetană (ITBP), o forță specializată însărcinată cu paza vârfurilor și trecătorilor de pe granița himalayană de 3.488 de kilometri dintre India și China.
Înființată după un război dezastruos purtat cu China în munți, în 1962, ITBP operează în unele dintre cele mai neprimitoare zone de pe Pământ. Își recrutează oamenii mai ales din comunitățile care trăiesc în regiunile înalte ale Himalayei indiene.
Alături de Morup se aflau alți doi alpiniști indieni originari din Ladakh, un teritoriu muntos izolat, la granița cu Tibetul: Tsewang Paljor și Tsewang Smanla.
Cei trei erau „alpiniști de clasa întâi” și erau apropiați „ca o familie”, potrivit unuia dintre colegii lor de expediție.
Filmările din expediție, nemaivăzute până acum, surprind camaraderia și umorul din echipă. Într-un cort, un bărbat împarte mâncare dintr-o cratiță aburindă. Este unul dintre liderii echipei, iar în timp ce dă farfuriile mai departe, ceilalți glumesc pe seama faptului că ierarhia s-a inversat.
Într-o altă scenă, un grup de alpiniști stă de vorbă lângă câteva corturi. „Când ajung acolo sus, o să fac asta”, spune unul dintre ei, mimând că bea.
Dar drumul până acolo sus avea să se dovedească fatal.
Ultimul om care i-a văzut în viață
La sute de kilometri de zăpezile și ghețurile Himalayei, o casă modestă din câmpia statului indian Punjab păstrează amintirile ultimelor ore din viața lui Morup.
Este casa alpinistului veteran Harbhajan Singh, unul dintre liderii expediției ghinioniste și unul dintre ultimii oameni care i-au văzut în viață pe Morup, Paljor și Smanla.
Camerele sunt pline de mobilă veche, care dă locului aerul familiar, locuit, al unei case care a crescut odată cu cei care trăiesc în ea. Medaliile, fotografiile și distincțiile agățate pe holul de la intrare spun însă povestea extraordinară a unei vieți petrecute mereu aproape de pericolele muntelui.
Acum, la 70 de ani, fostul inspector general al ITBP îi arată pe Morup, Paljor și Smanla într-o înregistrare pe care a pus-o la dispoziția CNN, în timpul unei vizite la el acasă, și zâmbește în timp ce răsfoiește albumele foto.
Mai urcase cu ei în Himalaya indiană și fusese uimit de forța lor. „Nu i-am văzut obosiți”, a spus el.
Când echipa se prăbușea în corturi la finalul fiecărei zile istovitoare pe Everest, tot Morup, Paljor și Smanla erau cei care mai aveau energie să facă ceai și să ridice moralul celorlalți, își amintește el.
Morup era un om liniștit și un „muncitor tăcut”, spune Singh. „Ori de câte ori ni se dădea o sarcină, cum ar fi fixarea corzilor, se oferea mereu voluntar. Era foarte bine pregătit tehnic și foarte bine pregătit fizic”.
Prima dată când echipa a văzut Everestul a fost copleșitor, spune Singh. „Mi-am plecat capul din respect”, a adăugat el. „Era foarte frumos.”
Însă echipa nu venise acolo să admire peisajul. Era o treabă de făcut, iar prestigiul național era în joc. O ascensiune indiană reușită pe Everest dinspre nord „era o chestiune de mândrie”, spune el.
Pe munte se aflau și alte echipe, printre care unele din Japonia și Norvegia, dar și o echipă britanică ce filma un documentar cu actorul Brian Blessed.
„A fost minunat”, spune Singh. „Toată lumea era entuziasmată.”
Asaltul final
După săptămâni de urcuș epuizant, Singh a condus o echipă de șase oameni, printre care Morup, Paljor și Smanla, mai sus de ultima tabără, aflată la 8.300 de metri. Erau la puțin peste 500 de metri de vârf.
Sarcina lor din 10 mai, spune Singh, era să deschidă traseul până la „Second Step” (Treapta a Doua) și să verifice stabilitatea unei scări fixate pe peretele de stâncă. Treapta este o strâmtoare aproape verticală, de 40 de metri, și cea mai dificilă porțiune tehnică a ascensiunii.
Dincolo de ea urma ultima porțiune până la vârf, de obicei cam patru ore de urcuș în condiții normale. Dacă vremea era bună, puteau încerca să ajungă pe vârf, spune Singh.
Era însă târziu, iar în ciuda prognozelor favorabile, Singh spune că a văzut nori formându-se deasupra Everestului: un semn că vremea urma să se strice. A decis să nu meargă mai departe.
„Dacă încercați, nu o să mai puteți să vă întoarceți”, le-a spus Singh lui Morup, lui Paljor și lui Smanla.
Cei trei au hotărât totuși să continue și au sunat mai târziu în tabăra de bază ca să anunțe că încearcă să ajungă pe vârf.
„Eu am fost ultimul (care i-a văzut în viață)”, spune Singh. „Au băut o cană de ceai la Second Step... În timp ce urcau, i-am văzut fixând coarda. M-am gândit: bine, o să se întoarcă”, a adăugat el.
La asemenea înălțimi, cu atât de puțin oxigen, „nu poți să-ți dai seama dacă o să rămâi blocat”, spune Singh. „Ai un singur scop: trebuie să urc pe Everest”.
Singh și un alt alpinist s-au întors spre tabăra de altitudine. Până când au ajuns la adăpostul corturilor, la ora 18:00, Morup, Paljor și Smanla anunțaseră prin stație tabăra de bază. Ajunseseră pe vârf.
„Toți eram foarte fericiți”, spune Singh. „Dar n-a durat mult”.
O furtună mortală
Furtuna s-a dezlănțuit rapid și a luat prin surprindere mulți alpiniști de pe ambele versante ale muntelui.
Pe partea nepaleză au murit americanii Scott Fischer și Doug Hansen, neozeelandezii Rob Hall și Andy Harris și japoneza Yasuko Namba.
Jos, în Tabăra de Bază Avansată de pe versantul tibetan, echipa indiană, cuprinsă de neliniște, a putut vedea două frontale luminând coborârea, sus pe munte.
„Unul dintre fascicule cobora în spirală, spre Second Step. Apoi întuneric, în timp ce ieșeau din viețile noastre”, a scris într-o relatare adjunctul principal al liderului expediției, PM Das.
Coborârea pe Second Step ar fi fost „foarte dificilă” în asemenea condiții, spune Jon Gangdal, un alpinist norvegian care conducea o altă expediție pe versantul nordic al Everestului și care era în legătură cu echipa indiană.
„Ce lovește muntele atât de sus sunt vânturile jet stream”, a declarat el pentru CNN. Aceste vânturi sunt pline de zăpadă și gheață, au rafale de 150-200 de kilometri pe oră și coboară temperaturile până la minus 60-80 de grade Celsius.
„Și cu cât ești mai sus, cu atât vânturile sunt mai puternice”, spune Gangdal. Expunerea, combinată cu lipsa de oxigen, devine rapid o situație „extrem de periculoasă”, a adăugat el.
Înaintea încercării de a ajunge pe vârf, Gangdal spune că între echipele indiană și japoneză se simțea un spirit de „competiție”, fiecare vrând să fie prima pe vârf în acel sezon. Este posibil ca alpiniștii să fi fost cuprinși de „febra vârfului”, acea dorință irațională de a ajunge sus cu orice preț, crede el.
În tabăra de bază, „toată lumea se gândește la un singur lucru: vârful, vârful, vârful”, spune Gangdal, autorul cărții „Guilt and Glory: Climbing with Sherpas”. „De îndată ce ajungi pe creastă... ai senzația că (vârful) e la îndemână”.
Câteva zile mai târziu, o a doua echipă a expediției indiene a ajuns pe vârful Everestului.
Pentru Gangdal, care a încercat să-i convingă pe liderii echipei să organizeze o operațiune de salvare, a fost o decizie greșită.
„Ar fi trebuit să se străduiască mai întâi să coboare trupurile”, spune el.
Se crede că Paljor a căzut de pe munte; trupul lui nu a fost găsit niciodată. Smanla a zăcut deasupra Second Step înainte să dispară și el.
Iar Morup, care reușise să coboare prin furtună, a rămas lângă traseu, sub First Step (Prima Treaptă), într-o mică grotă de calcar, cu bocancii verzi ieșind din zăpadă.
Alpinistul american David Roeske, care a ajuns pe vârful Everestului în 2013 și în 2016, spune că trecerea pe lângă Morup era o „ocazie de a-i aduce un omagiu” și că „simțeai că îl onorezi pe el și memoria lui cel mai bine oprindu-te acolo și luând aminte”.
„Era o ocazie frumoasă să-ți amintești de experiența și de viața acestui om și să urci mai departe pe munte cu blândețe și smerenie... amintirea lui a trăit într-un mod foarte puternic tocmai pentru că a stat acolo atât de mult timp”, a spus el.
„Am știut mereu”
Pe porțiunile superioare ale Everestului zac mulți dintre cei peste 300 de alpiniști care și-au pierdut viața pe munte. Salvările la asemenea înălțimi sunt riscante și costisitoare, iar elicopterele nu pot zbura în siguranță la astfel de altitudini.
Printre ei s-a aflat și alpinista americană Francys Arsentiev, care a murit în 1998, după ce devenise prima americancă ce a ajuns pe vârf fără oxigen suplimentar. Trupul ei a rămas la vedere timp de un deceniu, înainte să fie mutat din calea privirilor, iar ea a devenit cunoscută drept „Frumoasa din Pădurea Adormită”, din cauza felului liniștit în care se odihnea pe munte.
Încercările anterioare de a recupera trupuri de la asemenea altitudini au fost abandonate din cauza riscului ca salvatorii să-și piardă viața.
Documentul emis de ITBP prin care sunt invitate oferte pentru recuperarea trupului lui Morup nu explică de ce se încearcă acest lucru acum, la 30 de ani de la moartea lui, deși unii dintre membrii expediției indiene din 1996 au ajuns între timp în funcții înalte în organizație.
„Am considerat că orice alpinist curajos al ITBP merită un rămas-bun demn”, a declarat un oficial ITBP pentru CNN, răspunzând întrebărilor despre momentul ales pentru expediție. „Cineva care a făcut sacrificiul suprem în îndeplinirea datoriei, la mare altitudine, merită această demnitate”.
Oficialul ITBP a spus că Morup a fost identificat după ce instituția a realizat „o examinare detaliată a documentelor disponibile ale expediției, a primit informații de la membrii supraviețuitori ai expediției și a luat în considerare datele tehnice”.
Însă cei din industrie „au știut întotdeauna” că Green Boots este Morup, spune Dawa Steven Sherpa, a cărui companie, Asian Trekking, a echipat expediția indiană din 1996.
Demonstrarea acestui lucru a fost însă o operațiune complicată.
Dawa spune că firma sa a organizat, „fără prea mult tam-tam, fără să facem prea mult caz public”, „o expediție foarte mică, pentru a trimite sus un grup de șerpași”, care să extragă mostre de ADN din părul și unghiile trupului înghețat.
Echipa depindea de buteliile de oxigen, așa că „trebuia să acționăm repede ca să luăm orice mostre de ADN puteam”, spune Dawa.
„Nu vrei să stai prea mult făcând asta și să rămâi fără oxigen sau să te pui într-o situație în care ai pierdut atât de mult timp încât poți băga echipa în necazuri.”
Sub această presiune a timpului, echipa a trebuit să manipuleze cu mare grijă prețioasele mostre de ADN, pentru a evita contaminarea lor la coborâre. Ulterior, un laborator din India a confirmat că mostrele îi aparțin lui Morup.
Drumul spre casă al lui Dorje
Deși vor exista provocări, coborârea lui Morup de pe munte este posibilă, spune Dawa.
Trupul lui este înghețat bocnă de 30 de ani, ceea ce îl face mult mai greu de transportat.
O echipă de aproximativ opt șerpași ar putea totuși reuși, folosind căptușeală din spumă și o targă specială care învelește complet trupul, explică Dawa.
„Poți apoi să cobori trupul trăgându-l, iar el va aluneca peste stânci și gheață”, spune el. „Ai nevoie de câteva mâini în plus doar ca să te asiguri că trupul nu alunecă la vale”.
Recuperarea este complicată și de poziția în care se află trupul lui Morup, dar și de riscul ca acesta să fie deteriorat sau să înceapă să se descompună pe drum.
„Dacă (membrele sunt) întinse, nu ai cum să le împingi înapoi... E înghețat bocnă, așa că asta face lucrurile foarte, foarte grele”, spune el. „Poți să rupi un membru dacă se agață de o stâncă și apoi se răsucește”.
Vor trebui respectate și sensibilitățile culturale legate de faptul că șerpașii manipulează un trup neînsuflețit, mai spune Dawa.
„Nu e un trup oarecare... e un alpinist din Ladakh, foarte asemănător ca tradiție culturală și religie, într-un fel în care un șerpaș se poate regăsi în el”, a adăugat el.
Oficialul ITBP a declarat că misiunea ar urma să aibă loc în sezonul de alpinism aprilie-mai 2027, după „luarea în calcul a tuturor aspectelor: aprobările necesare, autorizațiile și tot restul”.
Nu este clar dacă vreo companie va depune o ofertă pentru anul viitor.
Orice misiune va avea nevoie și de acordul diplomatic al Chinei, care a închis anul acesta versantul tibetan al Everestului pentru alpiniștii străini.
Relațiile dintre cele două țări rămân tensionate din cauza disputei vechi privind granița din Himalaya, care a degenerat în 2020 în ciocniri soldate cu morți, în care soldați de ambele părți s-au luptat corp la corp, cu pietre și bare de fier.
CNN a contactat Asociația Chineză de Alpinism și Biroul pentru Sport al Regiunii Autonome Tibet pentru un punct de vedere privind misiunea propusă de recuperare a trupului lui Morup. Apelurile repetate către Asociația de Alpinism China-Tibet, care gestionează permisele pentru ruta nordică a Everestului, au rămas fără răspuns.
„Ar fi trebuit să se întâmple acum 30 de ani”, spune Gangdal. „E responsabilitatea Indiei să-l coboare pe omul ăsta, mai ales după ce au aflat că a ajuns un fel de reper al morții pe munte”.
Singh și Dawa spun că ar fi o realizare importantă dacă Morup ar fi adus în sfârșit acasă, la familia lui.
„Familiile își găsesc liniștea atunci când cobori un trup, când îi faci o înmormântare cum se cuvine”, spune Dawa. „Într-un alt sens, îi redai omului umanitatea”.