UE vrea să trimită migranţii ilegali în Uganda şi Rwanda. Ce sunt „hub-urile de returnare” şi de ce s-ar putea să nu funcţioneze

Cinci state UE se grăbesc să construiască „hub-uri de returnare” pentru migranţi înainte ca noile reguli să intre în vigoare, Uganda şi Rwanda fiind vehiculate drept cele mai probabile locaţii. Cazurile recente arată însă obstacole juridice şi practice serioase, iar cifrele reale sunt departe de aşteptări, scrie Euronews.

Politica de migraţie a UE s-a concentrat tot mai mult pe ideea controversată de a folosi „hub-uri de returnare” pentru a externaliza migranţii ilegali către ţări terţe, aşa cum prevede Regulamentul privind returnarea, adoptat recent.

„Trebuie să înfiinţăm centre de repatriere în ţări terţe, precum şi alte soluţii inovatoare în afara Europei. Lucrăm intens la acest lucru”, au scris premierul italian Giorgia Meloni şi omoloaga sa daneză Mette Frederiksen, într-o declaraţie comună la începutul acestei luni.

Nouăsprezece ţări din UE sunt convinse că aceasta este o „soluţie inovatoare” care merită urmată în gestionarea migraţiei, aşa cum reiese dintr-o scrisoare comună trimisă liderilor europeni în iunie, ceea ce sugerează că astfel de centre ar putea deveni realitate mai devreme decât s-ar crede.

O dezbatere importantă pe tema migraţiei va avea loc la următorul summit al Consiliului European, unde hub-urile de returnare se anunţă a fi unul dintre principalele subiecte.

Rămân însă fără răspuns întrebări fundamentale legate de modul în care ar fi pusă în practică această politică. Cum ar funcţiona hub-urile de returnare? Unde ar fi amplasate? Şi peste ce probleme s-a dat până acum?

Euronews a trecut în revistă principalele semne de întrebare din jurul noii mantre a migraţiei – şi motivele pentru care realitatea ar putea să nu confirme discursul politic.

Ce sunt hub-urile de returnare?

Hub-urile de returnare sunt centre situate într-o „ţară terţă” – un stat din afara UE cu care un stat membru a încheiat un acord de a transfera oameni chiar şi atunci când aceştia nu au nicio legătură cu ţara respectivă.

Cei care urmează să fie transferaţi sunt persoanele fără drept legal de şedere pe teritoriul european care fac obiectul unei decizii de returnare.

Aceste centre pot fi fie puncte de tranzit, unde persoana aşteaptă să fie returnată în ţara de origine, fie locuri în care persoana rămâne fără nicio garanţie că va fi trimisă mai departe.

Deşi termenul de „hub-uri de returnare” nu apare ca atare în textul regulamentului, legea reformulează o propunere iniţială a Comisiei Europene şi stabileşte condiţiile pentru înfiinţarea unor centre în afara UE. Fiecare hub necesită „un acord sau o înţelegere” încheiat(ă) de UE, sau de unul ori mai multe state membre, cu o ţară din afara Uniunii.

Italia a fost în avangarda acestei abordări, prin înţelegerea cu Albania, unde centrele deschise în octombrie 2024 sunt folosite pentru a găzdui migranţii salvaţi sau interceptaţi pe mare de autorităţile italiene. Roma promovează acum acest model ca exemplu de urmat pentru restul UE.

În mod ironic, centrul din Albania nu este, tehnic vorbind, un hub de returnare. În primul rând, el fusese gândit să găzduiască doar solicitanţi de azil, externalizând procedura de azil, gestionată de autorităţile italiene pe teritoriu albanez.

După ce s-a lovit de contestaţii în justiţie, în martie 2025 guvernul Meloni a transformat centrul într-un hub de deportare pentru migranţii ilegali care primiseră deja o decizie de returnare. Această schimbare a făcut din centrul albanez un precursor timpuriu al hub-urilor de returnare, dar tot autorităţile italiene sunt cele care administrează centrul şi care răspund de repatrierea finală a migranţilor.

Modelul european ar putea merge şi mai departe, externalizând integral gestionarea şi responsabilitatea procesului de azil şi de deportare către o ţară din afara UE.

Centrele italiene de procesare şi detenţie din Albania ar trebui, de altfel, regândite odată ce ţara va adera la UE. Albania este a doua cea mai apropiată candidată de aderare, după Muntenegru.

Ce ţări sunt luate în calcul?

Regulamentul privind returnarea a fost agreat la nivel politic, însă instituţiile UE mai au de finalizat adoptarea sa formală: legea nu a intrat încă în vigoare, întrucât urmează să fie publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii.

Potrivit unui oficial european, textul regulamentului se află în revizuire juridică, iar adoptarea finală ar urma să aibă loc în toamnă.

Între timp, guvernele europene ar fi început deja demersurile pentru înfiinţarea unor hub-uri de returnare în ţări terţe, negociind fie bilateral, fie în grup.

Germania, Austria, Danemarca, Grecia şi Ţările de Jos au confirmat că negociază înfiinţarea unor astfel de centre. Obiectivul lor este să ajungă la un prim parteneriat până la sfârşitul anului, urmând ca acesta să fie semnat la începutul lui 2027, a declarat pentru Euronews un diplomat. Comisia Europeană este informată, dar nu implicată.

Potrivit cotidianului grec Kathimerini, cele cinci ţări UE poartă discuţii avansate cu Uganda, cu scopul de a face un centru operaţional până anul viitor. Statele implicate au refuzat să confirme acest lucru, invocând riscul ca scurgerile în presă să compromită negocierile.

Rwanda este o altă ţară africană aflată în discuţie cu grupul celor cinci, potrivit publicaţiei germane Der Spiegel. Rwanda s-a aflat şi în centrul unui plan britanic extrem de controversat, între timp abandonat, de a reloca solicitanţi de azil pe durata analizării cererilor lor.

Miniştrii de resort din cele cinci ţări urmează să facă bilanţul progreselor la o reuniune la Copenhaga, pe 4 septembrie.

În aprilie, guvernul austriac anunţase un acord de migraţie şi readmisie cu Uzbekistan, care nu include însă un hub de returnare. Relatări din presă şi parlamentari naţionali au vehiculat ţara ca posibilă locaţie, dar Ministerul de Externe de la Taşkent a dezminţit într-o declaraţie pentru Euronews, precizând că „în acest moment nu au loc negocieri pe această temă”.

Care sunt problemele juridice şi practice?

Într-o scrisoare publicată luna trecută, comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei, Michael O'Flaherty, a cerut celor cinci ţări UE să se asigure că „orice iniţiativă în acest sens este precedată de o evaluare ex ante cuprinzătoare a potenţialelor riscuri directe sau indirecte pentru drepturile omului asociate cooperării propuse”.

Regulamentul privind returnarea nu impune în mod explicit o evaluare a impactului asupra drepturilor omului, dar prevede că „un astfel de acord sau înţelegere poate fi încheiat(ă) numai cu o ţară terţă în care sunt respectate standardele şi principiile internaţionale în materie de drepturi ale omului, în conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv principiul nereturnării”.

În 2024, Ombudsmanul UE a criticat Comisia pentru că a semnat un memorandum de înţelegere cu Tunisia pe teme de control al frontierelor şi gestionare a migraţiei fără să realizeze o evaluare a impactului asupra drepturilor omului.

Chiar dacă Regatul Unit nu mai este stat membru UE, raţionamentul din spatele deciziei Curţii Supreme britanice împotriva planului de transfer al solicitanţilor de azil în Rwanda, din noiembrie 2023, este edificator: instanţa a constatat că Rwanda nu era suficient de sigură, dat fiind riscul de persecuţie sau de tratamente abuzive. Guvernul laburist nou instalat a renunţat la plan ca urmare a acestei decizii.

Şi propriul plan de relocare al lui Meloni în Albania s-a lovit de probleme similare în justiţie, judecătorii italieni contestând includerea unor ţări precum Bangladesh şi Egipt pe lista celor „sigure” – o încadrare pe care autorităţile italiene se bazaseră pentru a examina cererile de azil printr-o procedură accelerată.

Esenţial este că procesele pornite de la centrele din Albania au ajuns acum la Curtea de Justiţie a UE, care încă nu s-a pronunţat asupra unei chestiuni centrale: dacă Italia poate transfera în afara UE o persoană care face obiectul unei decizii de detenţie.

Vor funcţiona hub-urile?

„O evaluare a impactului asupra drepturilor omului – care ar trebui făcută pentru toate acordurile de acest tip – durează, în timp ce ţările UE se grăbesc să semneze înţelegeri cu ţări terţe chiar înainte ca regulile să fie stabilite”, a declarat pentru Euronews Sara Prestianni, directoare de advocacy la ONG-ul Euromed Rights.

Prestianni a descris ţările vehiculate pentru găzduirea hub-urilor de returnare drept state „caracterizate prin încălcări ale drepturilor omului” şi a pus sub semnul întrebării metodologia folosită pentru realizarea evaluărilor de impact cerute.

În plus, transferul migranţilor ilegali dincolo de graniţele UE va necesita, cel mai probabil, negocieri îndelungate cu ţările-gazdă, iar cazurile anterioare arată că absenţa unor garanţii privind drepturile omului poate scufunda uşor întregul proiect prin contestaţii în justiţie.

„Văd cu siguranţă întrebări legate de ce ar putea cere ţara terţă în schimbul găzduirii unor persoane care nu sunt cetăţeni ai săi”, a declarat Davide Colombi, cercetător în domeniul migraţiei la think tank-ul CEPS din Bruxelles.

Între timp, relocarea migranţilor ilegali în interiorul Uniunii s-a dovedit mult mai simplă, deşi apasă suplimentar pe umerii ţărilor de la prima linie, precum Italia, care trebuie să respecte principiul ţării de primă intrare.

Susţinătorii abordării prin hub-uri de returnare susțin faptul că obstacolele juridice şi practice nu sunt de netrecut şi că guvernele europene au nevoie pur şi simplu de timp pentru a construi un sistem funcţional, capabil să îndepărteze migranţii ilegali odată ce hub-urile devin operaţionale.

Experienţele trecute pun însă la îndoială faptul că realitatea se va ridica la nivelul ambiţiilor.

„Experienţele anterioare de externalizare sau relocare a gestionării migraţiei au fost extrem de costisitoare, contestate juridic şi foarte limitate din punct de vedere operaţional”, a spus Colombi.

În ciuda anilor de pregătire şi a investiţiilor financiare uriaşe, doar patru persoane au fost relocate voluntar din Regatul Unit în Rwanda înainte ca planul să fie abandonat. Italia estimase iniţial că va găzdui în jur de 3.000 de migranţi pe lună în centrele sale din Albania; cifra reală ar fi însă de doar 500 în total de la transformarea în centru de deportare, în martie 2025.

Nota de plată se ridică la peste 670 de milioane de euro, iar potrivit unui studiu recent al unei universităţi italiene, detenţia migranţilor în aceste centre s-a dovedit mult mai scumpă pentru Italia decât găzduirea lor pe propriul teritoriu.