Un basm al fraţilor Grimm și ce legătură este între ”peștele fermecat” pe care îl avem cu toții în buzunar și dorința de a obține totul

În basmul german "Pescarul și soția sa", un bătrân prinde într-o zi un pește neobișnuit: o limbă de mare vorbitoare. Se dovedește că un prinț fermecat este captiv în acest pește și, astfel, poate îndeplini orice dorință. Soția bărbatului, Ilsebill, este încântată și începe să-și dorească lucruri din ce în ce mai exagerate. Transformă coliba lor sărăcăcioasă într-un castel, dar nici asta nu-i este de ajuns. În cele din urmă, vrea să devină Papă și apoi Dumnezeu. Acest lucru înfurie forțele naturii: marea se întunecă, iar ea este readusă la starea inițială de sărăcie. Morala poveștii: nu-ți dori lucruri la care nu ai dreptul.

Astăzi, majoritatea tinerilor poartă un "pește fermecat" în buzunar: Inteligenţa Artificială, care va înlocui creativitatea cu ceva mai apropiat de dorința magică, scrie The Guardian, într-o analiză.

Există mai multe variante ale acestui motiv clasic de basm. Uneori, dorințele nu sunt atât de excesive sau ofensatoare față de ordinea divină a lumii, ci pur și simplu stângace sau contradictorii, ca în "Dorințele ridicole" de Charles Perrault. Sau, ca în povestirea de groază a lui W.W. Jacobs, Laba maimuței (N.r. - The Monkey’s Paw), dorințele se întorc împotriva celor care le-au exprimat, provocându-le suferință neintenționată celor apropiați.

Astăzi, majoritatea tinerilor poartă un "pește fermecat" în buzunar. Pot să-și dorească să aibă temele gata  și dorința li se împlinește. Curând vor putea comanda filme pe orice subiect doresc, care vor fi generate în câteva secunde. 

Această schimbare nu afectează doar consumul de conținut artistic, scris, muzical sau vizual, ci reconfigurează însăși ideea de creativitate și, implicit, de umanitate. În viitorul apropiat, mulți oameni vor delega către inteligența artificială sarcini plictisitoare: negocierea contractelor, recepționarea și filtrarea criticilor, culegerea de informații, analizarea opiniei publice.

Deocamdată, tinerele Ilsebill din universități vor fi sancționate de profesori care au crescut într-o altă epocă, când se va observa că "peștele" le-a scris încă un eseu. Dar acest lucru va dura doar câțiva ani, până când Ilsebill va deveni majoritară, iar noii profesori vor fi crescuți ca ea.

Poate că, asemenea predecesoarei ei din basm, într-o zi va dori să devină Papă și va reuși instantaneu. Dar dacă oricine poate deveni Papă, atunci titlul nu mai are atracție. Adevărata dorință apare abia când există un obstacol sau o rezistență de învins. Ilsebill nu cunoaște acest tip de rezistență decât sub forma rafinării continue a dorințelor.

Nu va dezvolta neapărat o ureche personală pentru stil, dar va ști, prin reacțiile celorlalți (fie oameni, fie AI), dacă un text e "bun" sau "rău". Așa va învăța să-și exprime dorințe tot mai convingătoare. În trecut, rar cineva considera ce spunea ea interesant. Acum, AI-ul o ascultă mereu și validează totul. În sfârșit, cineva o ascultă — cum niciun partener uman nu ar putea vreodată.

Și dacă, într-o zi, împlinirea tuturor dorințelor o va lăsa cu un sentiment de gol? Ce opțiuni va avea?

Prima cale

Prima cale este decadența, așa cum vedem la oamenii extrem de bogați. În viitor, cei cu bani își vor permite terapeuți umani și filme cu actori reali. Pe un forum despre AI, cineva a sugerat că am putea crea imagini generate cu abuzuri asupra copiilor, pentru ca niciun copil real să nu fie rănit. Sugestia a fost respinsă imediat. Cei care consumă astfel de imagini nu caută doar stimulul vizual, ci certitudinea că suferința a fost reală. E vorba de "aura" produsului. Dacă Ilsebill are suficient capital, va fi ca ei.

A doua cale

A doua cale e cea a comunităților mici, separatiste, care își inventează obstacole – cluburi sportive, vânători, secte. Se întâlnesc în secret, stau la coadă pentru ceva, doar pentru chinul de a aștepta. Ideea apare în Congresul futurologic de Stanisław Lem. În 2025, statul la coadă e încă gratuit. În viitor, va părea un lux.

A treia cale

A treia cale, cea mai probabilă, este vinovăția. Ilsebill va descoperi că vinovăția îi conturează dorințele. E bine cunoscut că vinovăția creează atașament profund față de un produs. Un lucru iubit, dar rușinos, devine parte din identitatea cuiva.

Ilsebill își asumă vina ecologică pentru resursele consumate de AI. În loc să critice corporațiile, se pedepsește pe sine: reduce consumul de apă, nutrienți, numărul de copii, călătoriile. Devine un fel de Hristos corporatist, ducând în mormânt toate păcatele lumii.

Motivul pentru care atâtea basme avertizează asupra dorințelor greșite este că, fiind narațiuni colective, ele vorbesc despre maturizare. Cum devine cineva adult? Ce lasă în urmă? Ce transmite mai departe?

Ilsebill, în acest ultim scenariu, nu mai are libertatea de a-și răspunde singură la aceste întrebări. Totul va fi decis în locul ei.