Oamenii de știință au descoperit că un fragment dintr-o placă tectonică dispărută de mult timp alunecă sub continentul nord-american, în partea sudică a zonei de subducție Cascadia. Acest fragment rămas ar putea reprezenta un nou risc seismic pentru regiune.
Un nou studiu, publicat joi, 15 ianuarie 2026, în revista Science, arată că Fragmentul Pioneer — o bucată rămasă dintr-o placă oceanică ce a dispărut sub Placa Nord-Americană în urmă cu aproximativ 30 de milioane de ani — este în prezent atașat de fundul Oceanului Pacific și se deplasează spre nord-vest împreună cu Placa Pacificului, potrivit Live Science.
Fenomenul are loc într-un punct numit joncțiunea triplă Mendocino, unde celebra falie San Andreas din California se întâlnește cu zona de subducție Cascadia. De-a lungul faliei San Andreas, plăcile Nord-Americană și Pacifică alunecă una pe lângă cealaltă.
Cutremure de 9 grade sau mai mari
În zona Cascadia, care se întinde de la Cape Mendocino, California, până la Insula Vancouver, Columbia Britanică, plăcile oceanice Juan de Fuca și Gorda se scufundă sub America de Nord. Această mișcare tectonică este capabilă să declanșeze cutremure cu magnitudini de 9 sau mai mari, potrivit Pacific Northwest Seismic Network.
Unele dovezi sugerează că seismele din zona de subducție Cascadia ar putea declanșa cutremure de-a lungul faliei San Andreas, o posibilitate care ar extinde pericolul asociat faliilor din Cascadia.
Deși noile descoperiri nu clarifică pe deplin riscul, a declarat autorul principal al studiului, David Shelly, geofizician la U.S. Geological Survey din Golden, Colorado, ele reprezintă un pas important spre înțelegerea acestei relații.
Fragmentul Pioneer „crește într-adevăr suprafața de contact dintre ceea ce este, în esență, Placa Pacificului și zona de subducție”, a declarat Shelly pentru Live Science.
Shelly și colegii săi au investigat joncțiunea triplă Mendocino folosind cutremure de mică magnitudine și tremururi de joasă frecvență — un tip de vibrație seismică ce își are originea adânc în scoarță și care nu poate fi simțită fără seismometre foarte sensibile. „Sunt evenimente extrem de mici, dar apar adesea pe cele mai mari falii”, a explicat Shelly.
Analizând aceste evenimente, cercetătorii au determinat direcția mișcărilor subtile ale plăcilor tectonice. La Mendocino, Placa Pacificului alunecă spre nord-vest față de Placa Nord-Americană, lovindu-se de Placa Gorda pe măsură ce aceasta se scufundă sub America de Nord. Situația este extrem de complexă, existând explicații concurente privind poziția exactă a tuturor componentelor și traseul faliilor.
Placa tectonică antică Farallon
Cercetătorii au descoperit că lucrurile sunt și mai complicate, deoarece o bucată-surpriză din vechea Placă Farallon, dispărută de mult, continuă să influențeze joncțiunea triplă. Această placă tectonică antică a început să se subducă sub America de Nord în urmă cu aproximativ 200 de milioane de ani, în timpul destrămării supercontinentului Pangeea.
Placa Juan de Fuca este un rest al Farallonului. Însă cercetătorii au constatat acum că un alt fragment a rămas atașat de Placa Pacificului. Acest fragment, Fragmentul Pioneer, nu se subduce, ci se deplasează lateral în raport cu continentul.
Între timp, bucăți din Placa Gorda care au fost „răzuite” și transferate pe Placa Nord-Americană în timpul frecării dintre cele două par să fi fost „returnate” către Placa Gorda, ca un fel de „cartof fierbinte tectonic”, și ar putea să se scufunde din nou sub America de Nord, a explicat Shelly.
„O falie care nu este inclusă în modelele actuale de hazard seismic”
Această complexitate geologică ar putea explica de ce unul dintre cele mai mari cutremure produse la joncțiunea triplă, seismul din 1992 de la Cape Mendocino, a avut o origine mai superficială decât se așteptau oamenii de știință. Din cauza acestor fragmente suplimentare, „falia s-ar putea să nu urmeze scoarța oceanică propriu-zisă. Ar putea fi mai superficială”, a spus Shelly.
Dincolo de creșterea suprafeței de interacțiune dintre Placa Pacificului și zona Cascadia, Fragmentul Pioneer ar putea avea și potențialul de a genera cutremure proprii. Între acest fragment și Placa Nord-Americană se află o falie aproape orizontală, asemănătoare cu stratul de cremă dintr-un tort în straturi.
„Nu știm dacă acea falie poate produce cutremure mari, dar este o falie care nu este inclusă în modelele actuale de hazard seismic”, a declarat Shelly. „Așadar, este ceva ce va trebui să luăm în considerare pe viitor.”