Un uriaş rezervor de apă dulce, aflat în largul Coastei de Est a SUA, care are potențialul de a asigura necesarul de apă pentru oraşul New York timp de 800 de ani, a fost descoperit sub platoul marin. Acest rezervor de apă s-a format probabil în perioada ultimei glaciaţiuni, pe când regiunea era acoperită de gheţari, conform oamenilor de ştiinţă. Analizele preliminare sugerează că rezervorul, aflat sub platoul marin, se întinde din zona de coastă New Jersey spre nord până la Maine, transmite joi Live Science, potrivit Agerpres.
În cursul verii trecut, cercetătorii au plecat într-o expediţie pentru a verifica o serie de rapoarte datând de la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970 despre existenţa apei dulci sub platoul marin, în largul Coastei de Est.
„A fost un proiect destul de complex şi un fel de vis de-o viaţă”, a declarat pentru Live Science Brandon Dugan, cercetător-şef în cadrul expediţiei şi profesor de geofizică la Şcoala de Mine din Colorado.
Expediţia ştiinţifică, cunoscută sub numele de Expediţia 501, a durat trei luni şi a dragat 50.000 de litri de apă de sub fundul mării în trei locaţii din largul insulelor Nantucket şi Martha's Vineyard. Rezultatele nu sunt încă finale, dar până acum se pare că rezervorul s-ar putea întinde mai departe în subteran decât sugerau primele rapoarte, ceea ce înseamnă că ar putea fi chiar mai mare decât se credea anterior.
Dugan şi colegii săi cred, de asemenea, că ştiu ce a creat rezervorul datorită analizelor preliminare cu radiocarbon, gaze nobile şi izotopi.
Apa dulce din regiune a fost raportată pentru prima dată acum 60 de ani de către U.S. Geological Survey (USGS), în timpul evaluărilor resurselor minerale şi energetice offshore dintre Florida şi Maine.
„Într-un mod foarte ciudat, au găsit apă dulce în sedimentele de sub ocean. În anii 1980, unii dintre oamenii de la USGS au venit cu idei despre cum ar fi putut ajunge apa dulce acolo. Apoi lucrurile s-au liniştit pentru o vreme şi nimeni nu mai vorbea despre asta”, a spus Dugan.
În 2003, Dugan şi Mark Person, profesor de hidrologie la Institutul de Minerit şi Tehnologie din New Mexico, au redescoperit aceste înregistrări şi au venit cu trei idei despre cum apa dulce putea ajunge sub ocean.
„O modalitate prin care se poate forma un rezervor submarin de apă dulce este dacă nivelul mării este foarte scăzut pentru o perioadă lungă de timp, iar precipitaţiile se infiltrează în pământ. Apoi, când nivelul mării creşte din nou pe parcursul a sute de mii de ani, acea apă dulce rămâne prinsă în sedimentele subiacente”, explică Dugan.
O a doua posibilitate este ca munţii înalţi din apropierea oceanului să canalizeze apa de ploaie direct în subsolul marin din punctul lor de altitudine mare.
În al treilea rând, legat de prima ipoteză, un rezervor de apă dulce se poate forma sub ocean dacă calotele glaciare se extind, provocând scăderea nivelului mării. Apa se acumulează la baza calotelor glaciare deoarece aceasta se freacă de roca de bază, producând căldură. Greutatea imensă a calotei glaciare împinge apoi acea apă în pământ, prinzând-o sub straturile de sedimente.
Mai mult de două decenii mai târziu, cercetătorii sunt în sfârşit aproape de a obţine un răspuns, datele preliminare indicând că cea mai mare parte a apei dulci a provenit din gheţari la un moment dat în timpul ultimei ere glaciare (acum 2,6 milioane până la 11.700 de ani).
„Am exclus varianta a doua deoarece nu avem munţi înalţi lângă coastă. Cu toate acestea, ar putea exista o componentă legată de precipitaţii. Vă puteţi imagina că în faţa unui gheţar aveţi precipitaţii, deci probabil este un sistem mixt”, a spus Dugan.
Expediţia 501 a extras probe de apă din locaţii situate la 30 până la 50 de kilometri în largul coastei statului Massachusetts. Cercetătorii au forat până la 400 de metri adâncime sub platoul marin, o adâncime suficientă pentru a dezvălui un strat gros de sedimente umflat cu apă dulce, situat sub un strat de sedimente sărate şi un „sigiliu” impermeabil de argilă şi nămol.
„Avem un sigiliu în partea de sus a depozitului acvifer care separă apa de mare de deasupra de apa dulce de dedesubt. Acest sigiliu este suficient de puternic pentru a separa cele două straturi acum, dar nu a fost suficient de rezistent pentru a împiedica un gheţar să forţeze apa în jos prin el, dacă aşa s-a întâmplat”, a spus Dugan.
Măsurătorile de salinitate au arătat că prospeţimea apei din rezervor scade odată cu distanţa faţă de ţărm, dar rămâne mult sub salinitatea oceanului în zonele studiate vara trecută. Locul de foraj cel mai apropiat de Nantucket şi Martha's Vineyard avea un conţinut de sare de 1/1.000, care este limita maximă de siguranţă pentru apa potabilă. Mai departe în larg, conţinutul de sare era de 4 până la 5 părţi la 1.000, iar la cel mai îndepărtat loc, cercetătorii au înregistrat 17 până la 18 părţi la 1.000 - sau aproximativ jumătate din conţinutul mediu de sare al oceanului.