”Am pierdut un pacient azi. Nu a fost primul și, din păcate, nu va fi nici ultimul. Dar el era diferit. Am fost asistentă la Primiri Urgențe toată cariera mea, însă la New York am ajuns pe secția de Terapie Intensivă. În acest moment, tot spitalul este de Terapie Intensivă. Este mare nevoie de asistenți medicali care să poată îngriji un bolnav de coronavirus în stare critică.
Am avut grijă de acest bărbat în ultimele trei nopți. Este o premieră pentru mine. La Camera de Urgență, nu ținem pacienții pentru mult timp. Rareori pentru o tură de 12 ore.
Cele două săptămâni petrecute în spital au fost foarte grele pentru el. Însă aseară starea lui a fost cea mai gravă. Am petrecut primele șase ore ale turei aproape numai în camera lui. Cu atâtea medicamente care îi curgeau prin vene la un flux maxim, l-am rugat pe doctor să îi contacteze familia. ”Nu va supraviețui”, i-am spus.
Bieții medici sunt atât de ocupați în alergarea lor de la un pacient la altul, având urgențe medicale în fiecare moment.
Tot ce îmi vine în minte este vocea mamei mele, plângând în timp ce mă urcam în avionul care m-a adus aici. ”Acei oameni sunt singuri! Ai grijă mare de ei!”, mi-a spus.
Am fost singura persoană din camera lui timp de 3 nopți la rând, luptând din răsputeri să îl țin în viață. Medicul a reușit să îi contacteze familia. S-a decis că, atunci când inima lui se va opri inevitabil, să nu încercăm să o repornim. N-a mai rămas nimic de făcut.
În cele din urmă, a cedat. Am fost doar eu și colegul intubat din patul de alături. Ușa de lemn închisă, ne ținea departe de restul lumii. L-am chemat pe medic să constate decesul. Mi-aș fi dorit să îi anunț familia și să le spun că, în ciuda faptului că ei nu au fost lângă el, eu am fost.
Am oprit perfuziile, am deconectat oxigenul, am oprit monitorul. Nu l-am detubat, riscul pentru personal fiind prea mare. Aparatul respirator a fost ridicat imediat ce am sunat. Este doar unul portabil, însă înseamnă viață pentru alt pacient. Infirmiera m-a ajutat să îl spăl și să îl pun într-o pungă.
În Camera de Ugențe, pacienții stau îngrămădiți pe tărgi, așteptând locul vacant pe care acest bărbat tocmai l-a eliberat. Pacientul meu a fost un om sănătos. Privesc la imaginea din graficul său, o imagine ca aceea în care nu ești tocmai pregătit pentru poză. Văd un bunic, un tată, un soț... Nu sunt aici cu el. Mi se rupe inima pentru ei.
Îi împăturesc puloverul de bătrân simpatic și îl așez într-un sac alături de obiectele personale. Întreb unde să pun aceste lucruri. Un coleg de serviciu deschide ușa către o cameră încuiată. Pungile etichetate sunt îngrămădite până la tavan. Mi se frânge inima. Este vorba de toate lucrurile părinților decedați, care așteaptă ca un membru al familiei să le revendice într-o zi. Cu câteva nopți în urmă, am avut 17 morți într-un schimb. Întreaga unitate este de numai 17 paturi..
Acești pacienți sunt atât de fragili. Este un echilibru atât de delicat între respirație, tensiune arterială și funcțiile organelor vitale. Cea mai mică schimbare îi conduce către moarte în numai câteva ore.
Pacienții sunt la fel, toți. Indiferent de vârstă, stare de sănătate, bogăție, familie sau putere, diagnosticul este același și procesul de boală este același.
Știu că majoritatea oamenilor supraviețuiesc și trec peste boală bine, dar din acest loc nu se simte asta. Majoritatea personalului spitalului este bolnav.
Noi, personalul dezastrelor, ținem măștile lipite de fețe tot timpul. Cu toții credem că suntem invincibili, dar mă trezesc privindu-mi colegii, întrebându-mă care sunt cei slabi, știind în adâncul meu că nu toți vom supraviețui.
Un autobuz ne duce înapoi la hotelul unde suntem cazați. Mergem prin Manhatten-ul pustiu. Suntem la doar câteva blocuri de Central Park.
Trecem pe lângă studiourile NBC, Times Square. Traficul este pustiu. Trotuarele sunt goale. Camera mea este la etajul 12. La ora 19:00, se pot auzi doar cei care se trezesc și se pregătesc să meargă să îi înlocuiască pe cei care și-au terminat tura.
Orașul ăsta îmi fură și îmi rupe inima, simultan. Nu știam cu ce voi avea de-a face când am venit aici, dar se pare că sunt destul de multe!”, scrie Jennifer Cole pe o rețea socială.
