Mai întâi logistice, pentru că doar o elită deloc numeroasă avea astfel de piese în trecut, iar din aceasta pe mulţi i-a purtat istoria pe drumuri anevoioase, în care poziţionarea claselor sociale s-a schimbat la 180 de grade, determinând decizii dintre cele mai triste.
Bijuteriile aristocraţiei româneşti au ajuns vândute pe nimic pentru a asigura minima supravieţuire sau au luat şi ele drumul exilului, exact ca posesorii lor. Cele mai multe dintre piesele înstrăinate nici măcar nu au beneficiat de o evaluare corectă, pentru ca ulterior să fie puse în valoare aşa cum trebuie.
Poveştile cu sipete de prin poduri prăfuite şi cu lăzi de zestre descoperite din întâmplare în vreo pivniţă neumblată de decenii sunt exact asta, nişte poveşti care farmecă, fără a avea vreo ancorare în realitate.
Din păcate, moştenirile de familie de acest gen probabil ca nici nu ar fi apreciate într-o lume care şi-a propus să se descotorosească de trecut ca de-o povară, uitându-i lecţiile şi comorile. Trăim într-un cotodian în care trendul este dictat de idoli de carton, ale căror recomandări nu au cum să fie altfel decât superficiale, ca ei înşişi.
Prin urmare, nu este de mirare că tinerii preţuiesc mai mult ceea ce le garantează un statut social dezirabil, ajutându-i să se înscrie în normele momentului. Există însă şi excepţii, felurite, minunate şi încurajatoare.
De una dintre ele am aflat de la un artist bijutier care modelează metalul ca pe plastilină, executând modele chiar şi după desenele clienţilor. Dincolo de orice produs al imaginaţiei acestora, a fost surprins de o cerere cu totul şi cu totul neobişnuită.
Un cuplu de logodnici voia o varianta stilizată a verighetelor bunicilor, proiect pentru care au făcut demersuri tehnice serioase. Au scanat pozele din albumele de familie, au colaborat cu ceva profesionişti într-ale fotografiei care i-au ajutat să obţină niste imagini clare, cu zoom maxim, care să lumineze pe cât posibil detaliile.
Au venit cu rezultatul la unul dintre puţinii oameni pentru care meseria chiar e brăţară de aur şi au sperat că vor putea onora, cu ajutorul său, amintirea unor înaintaşi nu numai dragi, ci de care erau cu adevărat mândri. Munca a fost una titanică, iar rezultatul pe măsură. Ca să parafrazez artistul, a fost o minune înfăptuită cu dăruire şi migală, care a bucurat pe toată lumea deopotrivă.
Acelaşi bijutier a mai întâlnit o poveste cu tâlc. De această dată era onorată o poveste de dragoste tristă, a părinţilor unuia dintre indrăgostiţi, aproape shakespeariană, în care cei doi au luptat pentru iubirea lor, au învins, însă soarta a decis totuşi să nu îi lase împreună, printr-o moarte stupidă şi prematură. Tinerii îşi doreau să folosească verigheta celui plecat prea devreme în propriile lor verighete, ca un semn al sentimentelor care înfrâng destinul şi timpul deopotrivă...
Vechiul nu este garanţia trăiniciei, ci a unei legături care transcende anii şi binecuvântează metaforic noi poveşti. Ce trebuie însă reţinut este faptul ca vechiul a fost şi el, la un moment dat, tot nou.
De undeva a început tradiţia, cineva a apreciat, a ales şi a păstrat cu străşnicie ceva şi dintr-o bucurie personală, dar şi dintr-o variantă a ei altruistă, proiectată asupra unor oameni necunoscuţi, care vor veni şi vor purta mai departe nu doar bijuterii, ci poveşti de familie. În acest context nu prea contează materialul sau lucrătura, ci învestitura cu afecţiune şi semnificaţie.
Tocmai de aceea este de apreciat noul trend cu bijuterii handmade. Este practic un nou nivel pentru bijuteriile de familie, unde amprenta individuală se resimte diferit. Pentru că pe de o parte pot fi alese nişte componente cu semnificaţie pentru familie şi pe de altă parte sunt bijuterii în privinţa cărora poţi influenţa modelul sau chiar te poţi implica în procesul de fabricaţie.
Exista ateliere unde clienţilor nu doar că le este permisă participarea, dar beneficiarii sunt chiar încurajaţi să înveţe nişte proceduri tehnice de bază care să le permită să facă ei înşişi, cu propriile mâini, o parte din viitorul produs.
Povestea familiei voastre capătă noi valenţe, în care fiecare detaliu are o simbolistică specială, nu este ales din raţiuni estetice sau cromatice. Personal, găsesc fascinantă această variantă, în care bijuteria este un mesaj metaforic peste generaţii, un îndemn, poate şi-o rugă.
M-am gândit multă vreme ce şi cum aş alege, iar lucrurile au fost din ce în ce mai complicate pe măsură ce am studiat subiectul. Toate ingredientele au încărcătura lor, pietre semipreţioase sau preţioase, metale de toate felurile, tăieturi diferite, lungimi, curburi, îmbinarea lor nu mai poate fi fortuită, ci neapărat demnă să reflecte povestea unui nume transmis din generaţie în generaţie.
Eram un fan al bijuteriilor sofisticate, cu lucrături complicate, aproape baroce din punct de vedere al stilului, însă am realizat că viaţa nu trebuie neapărat să te trimită într-un castel de valea Loirei, context în care stilul ar fi fost cu siguranţă potrivit.
Ar fi cel puţin nepotrivită, dacă nu chiar hilară, asocierea unei astfel de piese cu o persoană austeră, pentru care modestia este literă de lege, iar stilul de viaţă complet lipsit de excese. Mă preocupase multă vreme asocierea pietrelor semipreţioase cu semnele zodiacale şi valoarea lor energetică, însă pusă în perspectivă pe termen lung, ea devine oarecum inutilă, având în vedere imposibilitatea garantării compatibilităţii cu alţi oameni, unii dintre ei nenăscuţi încă.
Prin urmare m-am văzut nevoită să îmi limitez propriile alegeri la nivel de model, acolo unde lucrurile nu puteau fi întâmplătoare şi semnificaţia urma să capete chiar şi mai multă profunzime odată cu trecerea timpului.
Am căutat întâi online ceva mai subtil decât „bijuterii copacul vieţii” sau alte simboluri asemănătoare, pentru care nu era nevoie de o decodificare specializată. Fiindcă îmi doream ca povestea să presupună efort şi să nu semene cu nimic altceva ce s-ar putea vedea la alţii.
Şi soluţia salvatoare, ca să zicem aşa, a fost apelul la o moştenire şi mai veche, una de nivel istoric, tot în mediul virtual. Am descoperit resurse online de tot felul referitoare la simbolistica specifică românilor, însă multe dintre ele insuficient documentate de către autori, contradictorii pe alocuri, redundante în rest, cu ambiguităţi care ar fi putut să ducă la confuzii asemănătoare celor din tatuajele cu litere asiatice, unde doritorul avea încredere într-un mesaj motivaţional, iar rezultatul era de fapt denumirea unui fel de mâncare sau altceva mai rău.
Spre norocul meu, am dat din întâmplare de pagina Semne Cusute, unde o doamnă arhitect de meserie s-a dedicat studierii arhivelor pentru a readuce la viaţa simbolurile 100% româneşti, imposibil de contestat sau asimilat celor de la alte popoare. Spre marea mea surprindere şi spre o şi mai mare bucurie, dânsa a fost foarte promptă în răspunsuri şi apoi în explicaţiile extrem de detaliate.
Am rămas uimită de multitudinea de mijloace de exprimare rudimentare, dar extrem de eficiente, pe care strămoşii noştri le-au conceput fără prea mare ştiinţă de carte, ca o pornire sufletească firească, prin care să îşi redea trăirile şi sentimentele. Fundalul predilect pentru aceste simboluri erau materialele textile, mai exact portul popular, iile, cămăşile, fotele, sumanele, ş.a.m.d. Lor li s-a alăturat lemnul, folosit atât la nivel practic, în porţile gospodăriilor, în prispe, în toiege şi ghioage, cât şi în artefacte menite să bucure ochiul, eminamente decorative. Aşa au apărut crucile, sculpturile, troiţele. Toate aveau în comun preaplinul sufletesc şi un spirit iubitor de frumos.
Spicuind resursele, am descoperit că au fost stilizate elemente din rutina zilnică a oamenilor, îmbogăţite cu noi semnificaţii menite să confere putere, încredere şi protecţie. Am descoperit că gesturile prin care prindeau formă materială aceste simboluri erau aproape ritualice, însoţind anumite momente ale vieţii, compensând sau augmentând nişte etape.
Femeile coseau pentru ele însele, dar şi pentru soţ şi copii, singure sau în comunitate, la clacă. Pregăteau astfel nişte ritualuri de trecere, unele mai simple, ca trecerea de la un anotimp sau de la un an la altul, altele mult mai complexe, ca trecerea de la un statut la altul, de la tânără nemăritată la tânără căsătorită sau la tragicul statut de văduvă. Pe de altă parte, bărbaţii au apelat la cioplitul lemnului, o sarcină direct proporţională cu forţa intrinsecă a masculinului. Ei sculptau instrumente menite să îi ajute la treburi, să le păzească locuinţa şi gospodăria sau să le cinstească morţii.
Simbolurile alese erau legate de universul vegetal, dar şi de cel cosmic, erau deopotriva zoomorfe şi abstracte, iar combinaţia lor avea aproape valoarea unui descântec. Coarnele de berbec ofereau, spre exemplu, putere ancestrală, înglobând în acelaşi timp un simbol al infinitului, cârligul ciobanului, care avea rolul de a asigura continuitatea energiei şi regenerarea.
Femeile purtau mâneci bufante care să le confere o apariţie cât mai impunătoare, iar acestea erau împodobite cu cusături tocmai pentru a maximiza acest efect. Pe iile lor puteau fi văzute râuri cu valurile vieţii sau flori care asigurau că lucrurile nu se pierd, ci se transformă şi evoluează de la sămânţă până la fruct şi apoi de la capăt. Pe brâurile şi chimirele cusute pentru bărbaţi erau întipărite simboluri care să îi protejeze, iar localizarea la baza coloanei era intenţionată, întrucât aceasta este fundamentul verticalităţii.
Pentru mine gândul de a folosi aceste comori necunoscute generaţiei tinere şi cu atât mai puţin familiare generaţiilor care vin m-a cucerit. Alegerea a fost mai dificilă decât pare, pentru că trebuiau alese simboluri care să se potrivească proiecţiei mele de mesaj peste veacuri, dar care să fie şi uşor de executat pe un asemenea material şi pe dimensiunile impuse de o astfel de piesă.
Ele trebuiau să iasă în evidenţă, dar să fie şi suficient de versatile pentru a se adapta oricărei personalităţi, stil vestimentar, statut social. Toate împreună trebuiau să formeze un concept unitar, nu doar să fie o alăturare gândită îndelung, însă forţată de mâna artistului şi complet detaşată de înţelesurile profunde ale componentelor.
După chinul deciziei, a urmat acela al găsirii omului dispus să îşi lase, fie şi parţial, munca pe mâna unui novice, persoană care, deşi nu urma să facă mare lucru, putea strica destule, dacă nu chiar totul. Am avut amândoi răbdarea de a ne obişnui unul cu altul, eu pe aceea de a învăţa supusă tot ceea ce mi s-a împărtăşit, el pe aceea de a tolera derapajele, erorile, lipsa de acurateţe.
Totul pentru o piesă unică, personală, probabil nu uimitoare la prima vedere, dar cu atâta poveste, încât nici măcar bijuteriile licitate pe sute de mii de dolari nu pot rivaliza cu ea. Am ales un pandantiv, ca fiind o bijuterie destul de unisex pentru a permite purtarea atât la gâtul diafan al unei doamne, cât şi pe un suport mai puţin feminin, un şiret de piele sau altceva asemănător. Simbolurile incluse au fost de asemenea gândite ca fiind potrivite oricărui gen din aceeaşi raţiune.
Efortul a durat luni de zile, însă rezultatul este pentru zeci, poate chiar sute de ani, deci merită cu prisosinţă. Acest proces este mult mai facil în vremurile noastre, dar şi mult mai necesar, pentru ca societatea de consum ne uniformizează şi contribuie la pierderea sensurilor şi a amintirilor. Sfatul meu este să investiţi în voi şi în cei care contează pentru voi, fie aici, fie în viitor. Investiţi în ei timp, energie, munăa şi încercaţi să găsiţi o formă prin care toate acestea să rămână peste timp altfel decât doar în memoria voastră. Bijuterii handmade, un pom, o casă, o carte, orice rămâne după voi este singura parte nepieritoare de care veţi fi direct responsabili.
