În primăvara și vara lui 1944, războiul se apropia cu repeziciune de România. La București, sirenele anunțau raidurile aeriene, iar bombardierele americane și britanice loveau Capitala. Pe front, Armata Roșie înainta spre vest, în timp ce Germania, aliatul României, pierdea teren și devenea tot mai imprevizibilă.
În spatele zidurilor Palatului Băncii Naționale din Strada Doamnei se afla una dintre cele mai importante valori ale statului român: rezerva de aur a țării. Pentru conducerea BNR, pericolul venea acum din toate direcțiile. Aurul putea ajunge în mâinile sovieticilor dacă România era ocupată, putea fi rechiziționat de germani dacă Bucureștiul încerca să iasă din război, iar sediul Băncii Naționale se afla el însuși într-un oraș bombardat.
Soluția avea să fie una spectaculoasă: în vara lui 1944, aproape întreaga rezervă de aur a BNR urma să dispară din Capitală. În 15 zile, zeci de dube aveau să transporte spre Gorj mii de casete cu lingouri, monede și medalii. Destinația era Mănăstirea Tismana. Câteva săptămâni mai târziu, aurul avea să fie mutat într-o peșteră din apropiere, unde urma să rămână ascuns până în 1947.
În total, la Tismana au ajuns 192,3 tone de aur, depozitate în 4.086 de casete.
Pentru a înțelege de ce conducerea BNR a ales să ascundă rezerva în interiorul României, trebuie însă să ne întoarcem cu aproape trei decenii în urmă, la o altă evacuare a aurului. Una care se terminase tragic, cu pierderea Tezaurului României la Moscova.
Povestea tragică a Tezaurului pierdut la Moscova
Istoricul Cristian Păunescu, autorul volumului Odiseea aurului BNR. Tismana 1944–1947 și consilier al guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, a spus pentru Antena3.ro că experiența din Primul Război Mondial a cântărit puternic în deciziile luate de BNR în 1944.
„Fără doar și poate, a fost o lecție care nu putea fi uitată sau ignorată”, spune Cristian Păunescu despre influența pierderii Tezaurului de la Moscova asupra deciziilor luate în 1944.
În 1916, pe măsură ce trupele germane se apropiau de București, rezerva de aur a BNR fusese evacuată mai întâi la Iași. Era începutul unei operațiuni care avea să ducă, în cele din urmă, aurul României în Rusia.
„Era o însărcinare de încredere acordată de Consiliul general directorului Theodor Căpitanovici și cenzorului Anghel Saligny, care au fost însoțiți de mai mulți funcționari și de o gardă militară puternică. În noiembrie 1916, când trupele germane erau la mai puțin de 50 de km de București, sub amenințarea ocupației străine, Administrația centrală a Băncii Naționale a fost evacuată la Iași, iar în decembrie 1916 și iulie 1917 stocul de aur al BNR a fost transportat de la Iași la Moscova, de unde nu a mai fost recuperat nici până în ziua de astăzi”.
În 1944, România avea să fie pusă din nou în fața aceleiași întrebări: cum poate fi salvat aurul în contextul unui război care se apropie de România?
De această dată, experiența din 1916 exista deja în memoria instituției. Iar situația era chiar mai complicată. România era încă aliată cu Germania, dar încerca să găsească o ieșire din război, în timp ce Armata Roșie se apropia de teritoriul țării.
Istoricul Cristian Păunescu descrie astfel atmosfera în care conducerea BNR trebuia să ia decizia:
„Toată lumea era convinsă că la prima încercare a României de a ieși din Axă, Germania ar fi răspuns rapid cu acțiuni de distrugere, prădare și pedepsire. Tezaurul era expus unui dublu risc. Pe de o parte, confiscarea de către ruși în eventualitatea unei ocupații, pe de altă parte, rechiziționarea de către armata germană. Totodată, nu trebuie să uităm bombardierele „Fortărețe zburătoare” și „Liberator”, ale aviației anglo-americane, care, în aprilie 1944, au aruncat peste București circa 860 tone de bombe, chiar și în apropierea palatului BNR din strada Doamnei, unde era depozitat tezaurul. În linii mari, acesta a fost contextul care a determinat conducerea Băncii Naționale a României să acționeze de urgență pentru punerea la adăpost a stocului său de aur”.
Aurul României, din nou în fața pericolului
Pentru cei care conduceau BNR în 1944, ceea ce se întâmplase în 1916 nu era o poveste îndepărtată. În perioada interbelică, pierderea aurului de la Moscova rămăsese prezentă în documente, în presă, în literatura istorică și memorialistică.
„Documentele de arhivă, presa, literatura istorică și memorialistică, din toată perioada interbelică, dovedesc că cele 91,5 tone de aur sechestrate de bolșevici la Moscova nu erau nicidecum o istorie oarecare, o poveste îndepărtată. În aceste circumstanțe, în anul 1944, cei responsabili de soarta tezaurului atât guvernanții, cât, mai ales, conducătorii Băncii Naționale s-au străduit să dovedească mai multă prudență și să adopte deciziile cele mai potrivite. Și astfel, deznodământul celor două evenimente care au urmărit același țel, respectiv salvarea stocului de aur al Băncii, și care au avut o complexitate politică, emoțională și morală identică, a fost diferit”, precizează istoricul Cristian Păunescu.
De această dată, BNR nu a trimis aurul peste graniță. Înainte de a ajunge la Tismana, însă, instituția a luat în calcul mai multe variante, atât în România, cât și în străinătate.
La prima vedere, pare că Operațiunea Neptun a început în momentul în care conducerea BNR a decis să ducă aurul la Tismana. Documentele arată însă o poveste mult mai complicată. Decizia nu a venit dintr-o dată, ci după aproape un an de căutări, variante abandonate și negocieri purtate în timp ce frontul se apropia de România.
„Nu cred că a fost un moment anume pentru o decizie de evacuare a aurului din București. A fost o succesiune de decizii, deoarece au existat mai multe variante de acțiune, mai multe încercări. Chiar din vara anului 1943, conducerea BNR acționa pe mai multe planuri, căutând soluția cea mai sigură, în timp ce evenimentele militare se desfășurau cu rapiditate și toată lumea era de acord că se impun decizii pe măsură”.
De aici începe, de fapt, povestea Operațiunii Neptun, de la primele încercări de a scoate aurul României din calea războiului.
„O să încep cu demersurile inițiate în octombrie 1943 de Mihai Antonescu prin reprezentantul României la Berna, Vespasian Pella, pentru evacuarea Tezaurului în Elveția. Solicitarea românilor a fost respinsă în numai câteva zile, printr-un mesaj concis, primit la 25 noiembrie: „Banca Elveției nu primește să facă asemenea operațiuni”. Totodată, la solicitarea mareșalului Ion Antonescu, Alexandru Cretzianu, reprezentantul României la Ankara, și Ștefan Băbeanu, administrator al BNR, purtau negocieri cu Banca Centrală a Republicii Turcia”.
Când soluția externă a început să se dovedească tot mai dificilă, BNR a început să caute, în paralel, locuri în care aurul să poată fi pus la adăpost în interiorul țării. Iar documentele arată cât de urgentă devenise problema:
Printr-o scrisoare din ianuarie 1944, Ion Lapedatu, viceguvernator al BNR, îi transmitea lui Alexandru Neagu, ministrul Finanțelor, că, față de desfășurarea evenimentelor militare din Răsărit, încă din iunie 1943, conducerea BNR fusese preocupată de chestiunea punerii la adăpost a stocului de aur, constând în 21 de vagoane, în cifră rotundă, după cum aprecia viceguvernatorul. Mai aflăm din scrisoare că, în mai multe rânduri, atât ministrul, cât și mareșalul Antonescu fuseseră informați despre diferitele posibilități de punere la adăpost a prețiosului tezaur, fie în țară, fie în străinătate. Scrisoarea se încheia cu o solicitare stăruitoare:
„Ne permitem a vă ruga, din nou, să binevoiți a ne comunica deciziunea domniilor voastre într-un termen cât mai scurt.”
Răspunsul nu a venit imediat. În schimb, BNR a continuat să caute soluții. În martie 1944, cercetarea a coborât din zona ipotezelor și a devenit o operațiune propriu-zisă de teren: au fost inspectate locuri care puteau adăposti tezaurul și au fost analizate avantajele și vulnerabilitățile fiecăruia.
„Căutarea soluțiilor continuă și la 6 martie 1944, după o atentă cercetare pe teren (cum spun documentele), casierul central al BNR, Romulus Roman, și inspectorul Andrei Zănescu prezintă conducerii mai multe variante pentru evacuarea Tezaurului: galeria Musariu, din județul Alba, care aparținea Societății „Mica”, uzinele Gura Barza, din același județ, la 7 kilometri de Brad, într-o pivniță, mina Vulcan, din apropierea orașului Petroșani și sediul Sucursala BNR Sibiu. Această ultimă variantă a fost acceptată în principiu la BNR și urma să fie comunicată guvernului”.
Situația se deteriorează și mai mult pe front
Pentru o scurtă perioadă, Sibiul a părut soluția aleasă. Apoi, într-un interval de numai câteva zile, situația militară s-a schimbat atât de mult încât planul a devenit inutil.
„La 24 martie 1944, trupele Frontului 1 Ucrainean, comandate de mareșalul Jukov, au ocupat orașul Cernăuți. În scurt timp, și avangărzile Frontului 2 Ucrainean, comandate de mareșalul Konev, ajungeau în apropiere de Iași. Fluviul Bug, o barieră naturală considerată invincibilă, dublată de o linie puternică de fortificații, în care românii își puseseră mari speranțe, fusese depășită de armata roșie. Ca o măsură imediată de prudență, s-a luat hotărârea de a transporta, fără întârziere, stocul de aur la Sucursala BNR din Sibiu. În acest scop, s-a întocmit Planul pentru transportul tezaurului la Sibiu, document în care se menționează că, în ziua de 28 martie, operațiunea va începe necondiționat. S-au luat toate măsurile pentru pregătirea „personalului milităresc” (după cum este menționat în documente), precum și a funcționarilor BNR, coordonați de Romulus Roman, casierul central al BNR”.
Planul era pregătit până la detalii. Aurul urma să plece la 28 martie. Dar, în aceeași perioadă, conducerea României trebuia să țină cont de un alt scenariu: ceea ce se întâmplase în Ungaria cu numai câteva zile înainte.
La 19 martie 1944, Germania ocupase Ungaria pentru a împiedica ieșirea acesteia din Axă. Pentru București, lecția era evidentă: dacă România ar fi încercat să facă același lucru, scenariul putea fi repetat. În aceste condiții, Sibiul nu mai era o soluție sigură.
„În paralel cu aceste pregătiri atât Consiliul de miniștri, cât și Consiliul general al Băncii analizau posibilele consecințe pentru România ale Operațiunii „Margareta”. Despre ce era vorba? Hitler, care nu mai era sigur de loialitatea amiralului Miklos Horthy, la 19 martie ordonase ocuparea Ungariei pentru a împiedica ieșirea acesteia din Axă. Dar Hitler se îndoia și de loialitatea lui Antonescu și îi ceruse încă din februarie 1943, într-o întâlnire la castelul Klessheim, ca România să înceteze tatonările de pace cu Aliații. Având în vedere că negocierile secrete privind desprinderea României din Axă și încheierea armistițiului au continuat, repetarea scenariului „Margareta” și în România era oricând posibilă, situație în care Sibiul nu mai prezenta niciun fel de avantaj strategic și evacuarea planificată devenea inoportună. Cum spun laconic documentele: „nu este încă oportun transportul aurului la Sibiu”.
În timp ce planurile se schimbau, BNR trecea și printr-o schimbare importantă la vârf. Guvernatorul Alexandru Ottulescu era grav bolnav și absent, iar la 1 aprilie 1944 Constantin Angelescu a preluat conducerea Băncii. Pentru el, problema aurului devenea una dintre primele mari decizii ale mandatului.
„În scris și verbal, transmite guvernului mesaje de maximă îngrijorare și mai multe propuneri. La 1 aprilie, propune ca stocul de aur să fie dispersat în mai multe locuri, la un sediu de peste Carpați și eventual la unul din Oltenia. Pentru că nu primește răspuns din partea guvernului, la 7 aprilie, solicită avizarea dispersării aurului în patru localități din zone geografice diferite: Sibiu, Sinaia, Craiova, București. Nu primește nici de această dată răspuns. Ca urmare, deși cunoștea opinia lui Ion Antonescu ca întreg stocul de aur să rămână depozitat la București, pentru ca o eventuală evacuare să decurgă cu rapiditate, la 9 aprilie solicită o decizie fermă a guvernului privind dispersarea Tezaurului”.
La 27 aprilie, după negocierile purtate cu Ankara, România a primit răspunsul definitiv.
„Guvernul turc transmite, prin Cevat Acikalin, diplomat turc de rang înalt, că Banca Centrală a Turciei nu poate să accepte depozitarea stocului de aur, proprietatea BNR, în sălile sale de tezaur. Refuzul nu se bazează pe rațiuni politice, dădea asigurări diplomatul, ci pe dificultăți de ordin bancar și legislativ”.
Eșecul demersurilor diplomatice
Cu Elveția și Turcia ieșite din calcul, guvernul nu mai avea, practic, o soluție externă. La 1 mai, discuțiile purtate la București au dus la o concluzie aparent paradoxală: aurul urma să rămână, pentru moment, chiar acolo de unde BNR încerca de luni de zile să-l scoată.
„Este momentul în care guvernul României, care miza pe evacuarea aurului într-o țară neutră sau aliată, cedează inițiativa palatului Lipscani. Ca urmare, la 1 mai 1944, au loc discuții între guvernatorul Angelescu, mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu, primul-ministru, Gheorghe Dobre, ministrul Economiei Naționale, Gheron Netta, ministrul Finanțelor, și se concluzionează că tezaurul va rămâne, deocamdată, la București.
În perioada 1940-1944, în plin război mondial, spre cinstea ei, Banca Națională a avut capacitatea să facă un mare efort financiar și organizatoric pentru construirea noului palat al Băncii, din strada Doamnei. S-a urmărit mai ales finalizarea parterului, a demisolului și a celor două subsoluri, unde erau amenajate sălile de tezaur și spațiile pentru Arhiva generală. La construirea Palatului, care începuse în anul 1940, fuseseră utilizate cele mai noi normative, existente în epocă, privind protecția antiseismică, instalațiile electrice și cele de securitate. În aceste condiții, soluția de a păstra, în continuare, stocul de aur în București, nu mai pare așa nepotrivită, desigur dacă ne gândim numai la pericolul reprezentat de bombardamentele Aliaților și nu la situația în care Bucureștiul ar fi fost ocupat de ruși sau de germani”.
Primele menționări ale Mănăstirii Tismana
Aurul a rămas, așadar, la București. Dar numai pentru moment. În documentele BNR apare apoi, pentru prima dată, numele locului care avea să devină centrul întregii operațiuni: Tismana.
„Începem cu mențiunea din procesului-verbal al Consiliului general, din 30 mai 1944, în care se consemnează că administratorii BNR Costin Stoicescu și Mihail Lăzeanu, împreună cu arhitectul Radu Dudescu, inginerul Victor Bruckner și inspectorul general Andrei Zănescu, vor merge la Mănăstirea Tismana pentru a „dispune lucrările necesare la acea mănăstire”.
Este pentru prima dată când în documente se menționează un proiect al Băncii Naționale la Mănăstirea Tismana. Este o mențiune destul de vagă. Nu se specifică despre ce lucrări este vorba. Dar, știind acum cum au decurs evenimentele, ne dăm seama că, încă de la început, conducerea BNR a avut în vedere pregătirea unei acțiuni secrete, disimulate prin lucrările de reparații la aripa mănăstirii, care fusese distrusă parțial de un incendiu în anul 1942.
Putem presupune că la 30 mai decizia fusese luată, dar consemnarea ei a fost făcută oficial în procesul-verbal al Consiliului de administrație din 7 iunie 1944, care stabilea: mutarea parțială sau totală a aurului și depozitarea acestuia, în caz de nevoie, la Mănăstirea Tismana, executarea amenajărilor necesare la mănăstire, pentru depozitarea tezaurului în deplină siguranță, inițierea demersurilor pe lângă Mitropolia Olteniei, Ministerul Cultelor și Comisia Monumentelor Istorice, pentru desfășurarea legală a lucrărilor de reparații la mănăstire”.
Peste mai puțin de o lună, la 4 iulie 1944, lucrările pentru pregătirea pivniței în care urma să fie depozitat aurul s-au finalizat, iar Marele Stat Major a fixat garda necesară, care a primit ordin să ocupe localitatea. La 8 iulie, Mihai Antonescu a transmis verbal la BNR acordul pentru evacuare și, în aceeași zi, primul transport a plecat spre Tismana. Acordul scris al guvernului a ajuns la Bancă abia la 11 iulie.
Mai multe documente întocmite în ziua de 22 iulie, precum și câteva zile mai târziu, consemnează că, în două etape, prima între 8 și 22 iulie, a doua la o dată necunoscută în acest stadiu al cercetării, a fost evacuat la Tismana și depus în pivnița mănăstirii stocul de aur al BNR: 4.035 de casete, în care se găseau 189,6 tone, din totalul de 190,3 tone aflate în țară, precum și aurul polonez, adică 51 de casete, în care se găseau 2,7 tone. Totalul aurului evacuat era de 192,3 tone, depus în 4.086 de casete.
Astfel, în numai câteva săptămâni, aproape 193 de tone de aur au ascunse într-o mănăstire din Gorj. Dar nici Tismana nu avea să fie adăpostul definitiv al tezaurului. După 23 august, războiul intrase într-o nouă fază. Armata sovietică se apropia de București, iar trupele germane se retrăgeau. În acest climat de nesiguranță, BNR a ajuns la concluzia că aurul trebuie mutat din nou. De data aceasta, destinația era o peșteră din apropierea mănăstirii.
