A câștigat în iulie 2024 cu o majoritate de 174 de mandate, dar a fost împins afară din Downing Street mai puțin de doi ani mai târziu – fără să fi declanșat vreun război ilegal, vreo criză economică sau vreun scandal de corupție. Keir Starmer devine astfel cel mai nedumeritor caz din ultimul deceniu de politică britanică: un premier care a plătit prețul suprem fără să poată fi acuzat de o „crimă politică” anume. O analiză The Guardian disecă ce l-a doborât pe liderul laburist – slăbiciunea de comunicator, lipsa unui plan, șirul de răzgândiri. Și o țară a cărei nerăbdare, amplificată de rețelele sociale, nu mai iartă pe nimeni. Analiza mai arată și ce prevestește căderea lui pentru Andy Burnham, al cincilea prim-ministru în patru ani.
Istoricii își vor bate capul cu acest lucru. Dintre cei șase prim-miniștri care au condus Marea Britanie în ultimul deceniu – al șaptelea fiind deja pe drum –, căderea lui Keir Starmer îi va nedumeri cel mai mult pe analiștii politici de mâine.
Vor reflecta asupra unui om care a câștigat o victorie zdrobitoare în iulie 2024, doar pentru a fi împins afară mai puțin de doi ani mai târziu – fără să fi declanșat vreun război ilegal, fără să fi provocat vreo criză economică gravă, fără să fi fost acuzat de vreun act scandalos de corupție.
Se vor scărpina în cap gândindu-se la un premier care a plătit prețul politic suprem, deși puțini ar putea indica crima politică unică și evidentă pe care ar fi comis-o.
Așadar, ce l-a doborât pe Starmer – și ce moștenire, dacă are vreuna, lasă în urmă? Și, poate cel mai important, ce prevestește scurta guvernare a liderului laburist care iese din scenă pentru cel care îi va lua locul?
Să începem cu prăbușirea lui, care a ținut deopotrivă de om și de vremurile sale. Mulți vor spune – și au și spus-o în ultimele zile – că eșecul lui Starmer era predestinat, din simplul motiv că nu era un politician și nu avea aptitudini pentru politică. La prima vedere, afirmația e de-a dreptul absurdă. Nimeni nu ajunge în fruntea unui mare partid politic și nu câștigă apoi o majoritate parlamentară de 174 de mandate din întâmplare.
Și nici nu putem spune că succesul lui Starmer a venit exclusiv din faptul că s-a aflat la locul potrivit, la momentul potrivit – un jucător norocos de „pasează coletul” politic, căruia i-a căzut în brațe o victorie electorală fiindcă venise rândul laburiștilor.
Desigur, e corect să descriem rezultatul din 2024 mai degrabă ca pe o respingere națională a conservatorilor decât ca pe o îmbrățișare a laburiștilor. Dar și numai să fi transformat partidul într-un recipient acceptabil pentru acel adânc rezervor de sentiment anti-conservator a fost, în sine, o realizare însemnată.
Cu cinci ani mai devreme, alegătorii le aplicaseră laburiștilor cea mai usturătoare înfrângere din 1935 încoace. Însă promisiunea tacită a lui Starmer – calm, competență tehnocrată, după anii lui Boris Johnson și Liz Truss, plini de scandaluri și haos conservator –, senzația că era un om decent, chiar dacă plictisitor, a fost de ajuns ca să-i convingă pe alegători că laburiștilor li se poate încredința puterea.
Nimeni să nu se amăgească însă: un asemenea proces nu e deloc automat. Să ne amintim cât de puțini lideri din întreaga istorie a Partidului Laburist câștigaseră vreodată o majoritate parlamentară într-un scrutin general. Până la Starmer, totalul era de trei.
Și totuși, chiar și un biograf atât de admirator ca Tom Baldwin a fost tentat să-și descrie subiectul drept un „nepolitician”.
Baldwin o spunea în mare parte ca pe un compliment, dar cuvântul trimitea și la faptul că lui Starmer îi lipseau câteva dintre abilitățile politicianului de top – iar acele lipsuri l-au costat foarte scump.
Prima și cea mai bine documentată a fost slăbiciunea sa de comunicator. Era mai mult decât simpla absență a carismei. Era incapacitatea de a construi un argument limpede și convingător. Un cusur curios la un procuror – deși poate nu chiar atât de surprinzător, dacă ne amintim că Starmer a fost rareori un avocat de sală, care să pledeze în fața unui juriu.
Dar Starmer parcă nu reușea să pledeze o cauză și, cu atât mai puțin, să spună o poveste. Avea nevoie să construiască o narațiune pentru guvernul său și nu a făcut-o niciodată. Până și discursul său de demisie, ținut pe treptele de la Downing Street, a sunat mai degrabă a recitare, a listă, decât a argument. Poate că singurul moment de conexiune autentică a venit atunci când a vorbit despre soția și copiii săi, iar tremurul din voce a fost mai elocvent decât oricare dintre cuvintele sale.
Comunicarea nu e un fel de accesoriu de imagine; e esențială pentru sarcina de a conduce politic. Ea îi permite unui lider să păstreze sprijinul unui public neliniștit atunci când vremurile se înăspresc sau în răstimpul inevitabil dintre acțiune și rezultate.
Margaret Thatcher i-a ținut pe britanici alături de ea când le-a explicat că tratamentul economic dur pe care îl administrase țării s-ar putea înghiți greu, dar avea, în cele din urmă, să aducă însănătoșirea. A făcut ca până și durerea să pară parte din plan.
Starmer n-a fost în stare să țeasă o asemenea poveste despre sine și despre guvernul său. Puțini alegători ți-ar fi putut spune care era planul lui Starmer pentru Marea Britanie; adevărul e că nici prea mulți deputați laburiști nu ți l-ar fi putut spune.
Iar acest eșec nu putea fi pus exclusiv pe seama limitelor lui Starmer ca vorbitor. El decurgea din faptul că Starmer nu avea, de fapt, un plan – sau cel puțin nu unul care să poată fi rezumat și exprimat ușor, un proiect care să-i permită fiecăruia din guvern să știe ce anume se aștepta să realizeze.
Nu trebuia să fie ceva atât de grandios precum o viziune intelectuală; nu e obligatoriu ca un prim-ministru să fie și teoretician politic. Dar faptul că Starmer a ajuns la putere fără un plan de bătaie – sau măcar fără o listă de priorități pentru fiecare minister – a făcut să se piardă timp prețios în acele prime luni esențiale, când capitalul politic al unui guvern e la cota cea mai înaltă.
Tot în acea perioadă timpurie, Starmer a făcut o greșeală crucială care, din nou, trăda lipsa unui instinct politic esențial: capacitatea de a citi starea de spirit a națiunii.
Electoratul îi dăduse laburiștilor un mandat răsunător; oamenii erau disperați să scape de conservatori. După austeritate, după diviziunile Brexitului și lipsurile pandemiei, britanicii voiau măcar să spere că lucrurile s-ar putea îmbunătăți. Dar Starmer s-a grăbit să calce în picioare orice mugur de optimism, avertizând, dimpotrivă, că viața era pe cale să devină și mai grea.
Asta nu a omorât doar buna dispoziție. A avut și un efect economic, generând un „factor de pesimism” tocmai în momentul în care încrederea consumatorilor ar fi putut să-și ia avânt. Putea să-i lase rolul de prevestitor al sumbrului ministrului său de finanțe, în timp ce el ar fi vorbit despre soarele ce avea să vină. În schimb, a sunat la fel de mohorât ca vecinul său de la numărul 11: a fost polițist rău, polițist rău. S-a instalat o stare de nemulțumire posacă, ce nu s-a mai risipit niciodată.
Dincolo de asta, putem indica eșecuri atât de strategie, cât și de tactică. A greșit imaginea de ansamblu, păstrându-l drept consilier-șef pe Morgan McSweeney, care fusese un strălucit luptător de stradă în bătăliile de fracțiune, smulgând controlul Partidului Laburist din mâinile corbyniștilor. Dar McSweeney era atât de fixat pe a-i seduce pe „alegătorii-eroi” tentați de Farage din fostele bastioane ale partidului, încât Starmer a ajuns curând să-i înfurie și să-i înstrăineze pe liberalii urbani, profesioniști, și pe progresiștii din clasa de mijloc, care, la mijlocul anilor 2020, formează o bună parte din electoratul de bază al laburiștilor.
Doar un nepolitician fără niciun instinct pentru propriul partid ar fi putut ține un discurs care să canalizeze spiritul lui Enoch Powell, avertizând că Marea Britanie ar deveni o „insulă de străini”.
Starmer a făcut marșarier cu acea sintagmă, spunând că nu cunoscuse originile ei powelliste. A fost una dintr-o lungă listă de răzgândiri – fiecare, câte un pas tactic greșit, care dezvăluia o strategie ori confuză, ori complet absentă. Fie că era vorba de restrângerea ajutoarelor pentru încălzire pe timp de iarnă, de un proiect de reformă a asistenței sociale sau de actul de identitate digital, Starmer își făcuse un obicei din a propune o schimbare doar ca apoi s-o abandoneze. De fiecare dată când o făcea, autoritatea i se micșora – și creștea senzația unei guvernări care nu știa nici încotro se îndreaptă, nici cum să ajungă acolo.
Cunoscătorii culiselor din Whitehall depun mărturie despre o altă lipsă din arsenalul lui Starmer: incapacitatea, ba chiar refuzul, de a face unul dintre lucrurile definitorii pentru un prim-ministru – anume să arbitreze disputele dintre ministere și colegi. Aceasta ar fi, sugerează ei, una dintre explicațiile pentru numeroasele decizii rămase neluate sau date înapoi.
Apărătorii lui Starmer spun că, deși e adevărat că el credea în împuternicirea miniștrilor săi și că a căutat să delege bună parte din rezolvarea conflictelor către funcția nou-creată de șef de cabinet al premierului, lua totuși deciziile dure atunci când trebuia. Inevitabil, unor miniștri nu le-au plăcut acele decizii când au venit – demisia lui John Healey pe tema cheltuielilor pentru apărare fiind cel mai recent exemplu.
Dar această abordare – delegarea unor sarcini pe care predecesorii săi le-ar fi păstrat pentru ei, fie și cu un soi de obsesie a controlului – a avut și ea un preț greu. Nu doar că a fost convins, în principal de McSweeney, să-l trimită pe Peter Mandelson la Washington ca ambasador al Regatului Unit, dar a fost și bucuros să lase întreaga chestiune pe mâna altora.
Un premier mai politic ar fi știut că Mandelson era sinonim cu riscul și ar fi ținut un ochi vigilent asupra întregului proces. Starmer nu a făcut-o, iar dezvăluirea celor de la Guardian – potrivit căreia fostul demnitar picase, în fapt, verificările de securitate – i-a provocat un rău enorm.
Mai mult, când au venit necazurile, așa cum se întâmplă mereu pentru un prim-ministru, Starmer avea prea puțini susținători pe care să se sprijine. Nu-i curtase pe deputați unul câte unul, chemându-i la o discuție, arătându-le afecțiune, convingându-i că părerea lor contează – materia umană de bază a politicii, la orice nivel, prin care îți construiești o rezervă de loialitate la care poți apela când vremea se strică. Laburiștii au o majoritate uriașă în Camera Comunelor, dar puțini dintre cei peste 400 de deputați simțeau vreo loialitate sau vreo datorie față de Starmer.
Și totuși, vina nu a stat doar în om. Istoricii de mâine vor consemna și dezavantajele structurale care i-au făcut poziția atât de precară. A ajuns la putere în iulie 2024 cu o moștenire disperată: servicii publice secătuite de fonduri și o economie anemică, ce nu mai genera resursele necesare pentru a plăti tot ce-și doreau și ce le trebuia britanicilor. Viața a rămas, cu încăpățânare, grea pentru milioane de oameni – iar asta explică bună parte din furia care a impregnat politica britanică de peste un deceniu.
La numai câteva săptămâni de la preluarea mandatului, acea nemulțumire s-a îndreptat spre Starmer. Un ministru din cabinet avea să descrie soarta premierului ca pe cea a „celui de-al treilea instalator”. Proprietarul nu-și revarsă cea mai mare furie asupra primului instalator care nu reușește să repare o scurgere, nici măcar asupra celui de-al doilea, care strică treaba și înrăutățește problema, ci asupra celui care vine după ei. Acest al treilea instalator încasează toată mânia care s-a tot adunat. După austeritate, Brexit și fiasco-ul Truss, mânia a aterizat pe Starmer.
Și avea prea puțin loc de manevră. Încorsetat de angajamente din programul electoral care îi limitau drastic opțiunile de a strânge venituri, ar fi fost nevoie de un comunicator politic scandalos de talentat ca să convingă țara de ce trebuia Partidul Laburist să-și încalce promisiunile preelectorale – și, deși au existat semne că ar putea face exact asta în privința cotelor de impozit pe venit, s-a retras (din nou).
Poate că a existat o vreme când alegătorii i-ar fi acordat unui premier proaspăt ales câțiva ani ca să îndrepte lucrurile, dar acele zile au apus demult. Electoratul de azi e nerăbdător, cere rezultate aproape instantanee.
Acest proces a fost intensificat și accelerat de rețelele sociale, care nu doar pun cea mai sumbră interpretare cu putință asupra acțiunilor și motivelor celor pe care îi au în vizor, ci îi diformează pe oamenii publici până la a-i face de nerecunoscut.
Voluntarii laburiști care au făcut campanie pentru alegerile din mai au fost șocați să dea peste alegători care nu erau doar dezamăgiți de Starmer, ci nutreau o ură viscerală față de el – care îl vedeau în termeni aproape demonici. Reacționau la o invenție ruptă de realitate, dar una împinsă și promovată mai ales de Elon Musk și de platforma sa, X.
Având în vedere tot ceea ce a înfruntat, istoricii ar putea fi chiar impresionați de ce a reușit Starmer. În discursul de demisie, el a scos în evidență transformarea Partidului Laburist, scăderea listelor de așteptare din sistemul public de sănătate și scoaterea a jumătate de milion de copii din sărăcie, alături de un șir întreg de drepturi pentru muncitori și chiriași care, spun susținătorii lui, stau în centrul unui bilanț de realizări progresiste ce suportă comparația cu primii doi ani ai guvernului din 1945.
Aceiași susținători îi recunosc lui Starmer și meritul de a fi întărit poziția Marii Britanii pe scena mondială – diplomația abilă prin care a ținut Statele Unite ale lui Donald Trump angajate în problema Ucrainei și prin care a ținut Regatul Unit departe de războiul ratat al lui Trump cu Iranul, o decizie care își găsește locul alături de cea a eroului lui Starmer, Harold Wilson, de a se abține de la războiul din Vietnam. La toate acestea, spun apropiații lui Starmer, s-a priceput de minune. Dar, oftează unul dintre ei, „nu trăim într-o epocă a substanței, ci una a lustrului – iar la asta pur și simplu nu era prea bun”.
Toate acestea constituie o poveste cu tâlc pentru Andy Burnham – sau pentru oricine va păși următorul în Downing Street 10. Va fi al cincilea premier în patru ani și, ca atare, va deveni peste noapte ținta tuturor frustrărilor care nu fac decât să crească cu fiecare nou eșec. Burnham are multe dintre abilitățile care îi lipseau lui Starmer – e politician până în vârful degetelor –, dar va înfrunta aceeași țară. Una a cărei economie se chinuie și ale cărei instituții scârțâie, una devenită volatilă și instabilă în deceniul scurs de la votul pentru Brexit, care marți împlinește 10 ani – una a cărei nerăbdare crește necontenit. Keir Starmer este cea mai recentă victimă a acestei nerăbdări. Puțini ar paria că va fi și ultima.
Ştiri video recomandate
