Un transport secret de 465 de lingouri de aur trimise de Iosif Stalin către Statele Unite, ca plată pentru echipamentele de război, a dispărut în 1942 odată cu scufundarea crucișătorului britanic HMS Edinburgh în Marea Barents. Aproape patru decenii mai târziu, una dintre cele mai spectaculoase operațiuni de recuperare submarină din istorie a reușit să scoată la suprafață cea mai mare parte a comorii, într-o misiune supranumită „operațiunea de recuperare a secolului”, dezvăluie popularmechanics.com.
HMS Edinburgh, avariată în urma unui atac al navelor germane în 1942, s-a scufundat la o adâncime de 800 de picioare în Marea Barents, împreună cu 58 dintre membrii echipajului său. Odată cu echipajul, nava a dus pe fundul mării și 465 de lingouri de aur ale lui Iosif Stalin, care urmau să reprezinte plata către Statele Unite pentru echipamentele furnizate în timpul războiului.
Aurul pierdut a devenit o victimă uitată a celui de-Al Doilea Război Mondial – până când, aproape 40 de ani mai târziu, o operațiune îndrăzneață (deși autorizată oficial) de recuperare a reușit să scoată la suprafață cea mai mare parte a lingourilor. Supranumită „operațiunea de recuperare a secolului”, misiunea din 1981 a presupus localizarea epavei și desfășurarea unor operațiuni complexe de scufundare în apele înghețate, la aproximativ 200 de mile de Murmansk.
Când HMS Edinburgh a părăsit Rusia cu destinația Statele Unite, la 28 aprilie 1942, misiunea sa era să livreze un transport de lingouri de aur din Uniunea Sovietică către America, ca plată pentru bunurile atât de necesare efortului de război. La doar câteva zile după plecarea navei, avioanele germane au reperat nava și convoiul său. Germanii au trimis submarine U-boat și trei distrugătoare ale Kriegsmarine, lansând un atac asupra navei, așa cum au relatat ulterior membrii echipajelor dragoarelor de mine care însoțeau vasele britanice.
Două torpile lansate de submarinele U-boat au lovit Edinburgh. Avariile au fost devastatoare, paralizând nava și ucigând 58 de marinari (deși aproximativ 750 au fost salvați). În timp ce celelalte nave o remorcau spre port, un nou atac s-a dovedit prea puternic, iar convoiul a fost nevoit să scufunde intenționat nava, grav avariată, trimițând-o pe fundul Mării Barents.
Aurul pierdut al lui Stalin
Întrucât aurul aflat la bord era acoperit de contractul de asigurare pentru riscuri de război din 1942, semnat de Delegația Comercială Sovietică din timpul războiului la Londra, recuperarea acestuia nu a reprezentat o prioritate imediată, potrivit lui Michele Blagg, cercetător la Institutul de Istorie Britanică Contemporană. Primul contract de recuperare a fost redactat în cele din urmă în 1954, dar a fost suspendat din cauza lipsei de cooperare din partea Uniunii Sovietice, a apelurilor de a nu tulbura mormântul marinarilor și a îndoielilor privind fezabilitatea operațiunii.
Discuțiile despre aurul pierdut al lui Stalin s-au stins până la sfârșitul anilor 1970, când a intervenit Keith Jessop, directorul Jessop Marine Recoveries. El a creat un consorțiu, unindu-și forțele cu firma britanică de scufundări Wharton & Williams, cu armatorii germani din Offshore Services Association și cu compania britanică de cartografiere maritimă Racal-Decca, pentru a obține un contract cu guvernul britanic. Acesta era bazat pe principiul „fără rezultat, fără plată”, ceea ce însemna că nu primea nimic dacă nu găsea nimic și că avea dreptul la 45% din valoarea aurului recuperat.
Mai întâi însă, trebuia să localizeze nava. Echipa a identificat o zonă de căutare pe baza mărturiilor supraviețuitorilor și a documentelor istorice, completate de rapoarte ale pescarilor norvegieni, ale căror plase se agățau frecvent într-o anumită zonă. În aprilie 1981, după stabilirea perimetrului de căutare, echipa a folosit ecosondarea și sonar pentru a localiza epava unei nave. La 14 mai 1981, folosind un vehicul telecomandat pentru inspecție, membrii echipei au concluzionat că descoperiseră Edinburgh. Nava era culcată la babord, dar se afla într-o stare bună.
Cum a fost recuperat aurul
Echipa s-a deplasat la Imperial War Museum din Londra pentru a folosi nava-soră a Edinburgh, HMS Belfast, drept model în realizarea unui plan exact al epavei. Până la sfârșitul lunii august 1981, totul era pregătit. O echipă de scafandri și personal de sprijin – alături de reprezentanți ai Uniunii Sovietice și ai guvernului britanic – a plecat la locul epavei la bordul navei Stephaniturm. În timp ce vasul era menținut pe poziție, scafandrii investigau epava.
Planurile inițiale prevedeau ca scafandrii să pătrundă prin gaura produsă de torpilă, însă pasajul era blocat de resturi, obligându-i să taie prin coca navei și să petreacă o săptămână eliberând un drum către camera bombelor, care încă mai conținea muniție activă. „A fost echivalentul maritim al unei plimbări pe Lună”, declara Ric Wharton, de la Wharton & Williams, pentru The Scotsman în 2010. „Fără îndoială, a fost cea mai mare vânătoare de comori a secolului XX.”
După săptămâni de muncă sub apă, pe 16 septembrie, prin radio s-a auzit vocea scafandrului Jon Rossier, în vârstă de 27 de ani: „Am găsit aurul! Am găsit aurul!”
Echipajul a început apoi să ridice câte 40 de lingouri de aur odată, într-o cușcă metalică, fiecare cântărind 23 de livre. Observatorul sovietic Igo Ilijn ar fi spus despre ele că reprezintă „cel mai bun aur sovietic”.
Consorțiul a recuperat 431 dintre cele 465 de lingouri înainte ca vremea nefavorabilă să îl oblige să părăsească epava Edinburgh. Aurul a fost împărțit, 161 de lingouri revenind consorțiului, iar restul fiind împărțite între Uniunea Sovietică și Departamentul Comerțului din Marea Britanie.
