Unii francezi au părut supărați să afle, săptămâna aceasta, că haosul politic din țara lor și instabilitatea care a cuprins Franța în ultima perioadă este sursă de amuzament și râsete pentru... italieni, scrie BBC, vineri, într-o abordare cu umor a situației politice foarte dificile de la Paris.
În mai puțin de doi ani, Franța a trecut prin cinci prim-miniștri, o ispravă nedepășită de Italia nici măcar în cele mai turbulente perioade din istoria sa postbelică. Italia este cunoscută pentru instabilitatea guvernelor sale și pentru faptul că prim-miniștrii italieni se schimbă des și cad dramatic din funcții.
Acum, pare că norocul celor două țări s-a inversat – Italia are unul dintre cele mai stabile guverne ale sale în istoria contemporană, în timp ce Franța nu reușește sub nicio formă să-și găsească o cale politică viabilă.
Acum, Parlamentul Franței, reconfigurat după decizia președintelui de a convoca alegeri anticipate în iulie 2024, nu reușește să producă o majoritate capabilă nu să guverneze, ci măcar să treacă un buget național.
La această criză politică se adaugă greva generală începută de sindicate de joi. Sindicaliștii se opun tuturor propunerilor noi de buget de austeritate. O treime dintre profesorii francezii au plecat de la clase pentru a protesta, în timp ce majoritatea farmaciilor s-au închis. Și unele linii de metrou s-au închis ca urmare a grevei.
Ziarele din Roma și Torino au demonstat ceea ce se numește „gioia maligna”, o „bucurie malițioasă” față de evenimentele recente din Franța.
Nu doar umilința îndurată de recent demisul prim-ministru François Bayrou, avertismentele cu deficitul excesiv sau posibilitatea ca economia franceză să fie scoasă din dezastru de FMI au provocat „gioia maligna” în Italia, dar poate chiar și gloria „stinsă” a președintelui Emmanuel Macron.
„Unde este grandoarea Franței acum”, se întreabă publicația italiană Il Messaggero.
Deficitul pune Franța în genunchi
Costul acoperirii datoriei naționale franceze în acest an este estimat la 67 miliarde de euro – deficitul consuma acum mai mulți bani decât toate departamentele guvernamentale, cu excepția educației și apărării.
Prognozele sugerează că până la sfârșitul deceniului, deficitul le va depăși și pe ele, ajungând la 100 de miliarde de euro pe an.
Vinerea trecută, agenția de rating Fitch a retrogradat ratingul Franței, ceea ce înseamnă că guvernul de la Paris se va împrumuta mai scump. Asta reflectă dubiile pe care investitorii și creditorii le au cu privire la stabilitatea țării și la capacitatea sa de a-și plăti datoriile.
Posibilitatea ca Franța să fie nevoită să meargă „cu căciula în mână” la Fondul Monetar Internațional și să ceară acolo un împrumut sau să fie nevoie de o intervenție a Băncii Centrale Europene nu mai este deloc atât de deplasată.
Iar totul are loc pe un fundal internațional și european sumbru – război în Europa, dezangajarea militară și diplomatică a americanilor, și ascensiunea puternică a populismelor.
Protestele de săptămâna trecută, organizate de o grupare numită „Să Blocăm Totul” nu a avut un rezultat concret în ce privește politica guvernamentală – deturnată de extrema stângă, impactul a fost mic, cu excepția unor confruntări stradale între jandarmi și protestatari.
Testul mai mare a venit joi, când sindicatele și partidele de stânga au organizat demonstrații în masă împotriva guvernului și planurilor de austeritate.
Nicolas Baverez, comentator politic veteran în Franța, spune că „În acest moment critic, când însăși suveranitatea și libertatea Franței și Europei sunt în joc, Franța se găsește paralizată de haos, impotență și datorii”.
Președintele Macron insistă că poate să scoată țara din acest bucluc, însă mai are doar un an și jumătate de mandat.
O posibilitate este că țara va reuși să treacă peste problemele ei uriașe prin atuurile pe care le are – bogăția, infrastructura solidă și rezistența instituțională.
Mai este și un alt scenariu, adaugă BBC – ca Franța să iasă din această criză slăbită permanent, pradă extremelor politice de la stânga și de la dreapta – un nou „om bolnav al Europei”.
Expresia „omul bolnav al Europei” a fost folosită pentru prima dată în secolul al XIX-lea de țarul Nicolae I al Rusiei. El descris astfel Imperiul Otoman, care se afla într-o perioadă de stagnare profundă în perioada anilor 1840-50.
Tensiuni cu prim-miniștri
Instabilitatea politică cronică de la Paris își găsește originile în dezastruoasa dizolvare a Parlamentului Franței în vara lui 2024. Departe de a produce o majoritate solidă pentru președinte, noul parlament produs a fost unul fracturat în trei – centrul „macronist”, stânga de diverse abordări și RN-ul extremist de dreapta al Marinei le Pen.
Niciunul dintre aceste trei grupuri politice nu poate să formeze un guvern funcțional fără sprijin din partea a cel puțin unui alt grup.
Michel Barnier și François Bayrou au luat fiecare, pe rând, mantia prim-ministrului de sacrificiu – au încercat fără succes să adopte măsuri care să amelioreze deficitul și să salveze Franța de la spirala distrugerii economice.
Bayrou, un centrist de 74 de ani, a făcut din problema datoriei naționale ideea fundamentală a guvernului său. Datoria publică a Franței este acum de peste trei trilioanede euro, adică în jur de 114% din PIB-ul Franței.
Bayrou a vrut să stabilizeze plata datoriilor prin tăierea din buget a aproximativ 44 de miliarde de euro. A fost dat jos din funcție de o coaliție exotică a extremiștilor de dreapta și de stânga, care s-au unit la o moțiune de cenzură, săptămâna trecută.
Însă premierul Bayrou nu avea nici susținerea populației – sondajele arată că majoritatea votanților sunt și ei ostili măsurilor de austeritate.
Răspunsul lui Emmanuel Macron a fost să dea sarcina guvernului unui membru al cercului său de apropiați – loialistului Sebastien Lecornu, un tânăr politician care a devenit unul dintre principalii consilieri ai președintelui Franței.
După nominalizare, Macron s-a declarat „convins” că „un acord între forțele politice franceze este posibil, respectând convingerile politice ale fiecăruia”.
Conform informațiilor BBC, Macron apreciază loialitatea lui Lecornu și consideră că prim-ministrul său este o persoană care nu e obsedată de viitorul său politic.
După tensiuni cu ceilalți doi predecesori ai săi – doi veterani ai politicii franceze – astăzi, pare că președintele și prim-ministrul formează o echipă care se înțelege bine.
„Cu Lecornu în funcție înseamnă că Macron este de facto și prim-ministru. Cei doi sunt, efectiv, unul”, este de părere Philippe Aghion, economist care l-a consiliat pe președintele Franței și care-l cunoaște bine.
Lecornu în rolul de „Hercule” politic
Macron vrea ca Lecornu să producă o schimbare de paradigmă în politica franceză. După ce a gravitat ușor spre dreapta politică în ultima perioadă, acum președintele vrea un acord cu stângă – în mod specific cu Patidul Socialist din care și el însuși a făcut parte în trecut.
Legea îl obligă pe Lecornu să aibă un buget până la mijlocul lui octombrie, iar el trebuie să fie aprobat în legislativ până la sfârșitul anului.
Aritmetica parlamentară face ca acest lucru să fie posibil doar cu sprijinul „moderaților” de la stânga și de la dreapta – cu alte cuvinte, cu ajutorul conservatorilor de la „Republicanii” și Partidului Socialist.
Problema este că fiecare concesie pe care o face unei părți o va supăra irecuperabil pe cealaltă.
De exemplu, socialiștii, care cred că vântul politic bate în direcția lor, vor cere un plafon mult mai mic pentru reducerea deficitului. Vor ca cei mai bogați antreprenori să fie taxați mai mult și ca Macron să abroge reforma pensiile din 2023, care a ridicat vârsta de pensionare până la 64 de ani.
Aceste propuneri sunt, însă, inacceptabile pentru republicani, care au amenințat să doboare orice buget care include astfel de propuneri.
MEDEF (Mouvement des Entreprises de France) a transmis chair că va organiza propriile „demonstrații în masă” dacă răspunsul lui Lecornu pentru impasul bugetar este să crească taxele.
Ce face situația imposibilă este momentul extraordinar de dificil – plecarea programată a lui Macron într-un an și jumătate face puțin probabil ca vreuna dintre părți să accepte vreo concesie.
În martie sunt noi alegeri municipale, iar în mai 2027 alegeri prezidențiale.
Votanții extremelor politice nu vor accepta în niciun caz vreun semn de concesie din partea partidelor lor, iar acestea nu sunt dispuse să piardă puncte electorale. Iar pentru orice politician care vrea să mai aibă o carieră, instinctul este limitarea oricărui contact cu un Macron tot mai erodat și mai „consumat” politic.
Sarcina lui Lecornu este, astfel, extrem de dificilă – în cel mai bun caz va reuși să obțină un acord limitat și să evite o nouă cădere guvernamentală în legislativ. Un astfel de buget va fi, însă, „ciopârțit”.
Alternativa este eșecul și căderea unui nou prim-ministru, iar calea de după este scenariul de coșmar pentru Macron – dizolvarea din nou a parlamentului și alegeri care vor produce un legislativ cu o prezență accentuată a extremei-drepte.
Unii au ajuns să ceară inclusiv demisia președintelui.
Ştiri video recomandate
