Întâlnirea istorică dintre cancelarul german Friedrich Merz şi preşedintele american Donald Trump, care va avea loc joi la Casa Albă, readuce în prim-plan relaţia transatlantică şi modul în care liderii de la Berlin şi Washington s-au raportat de-a lungul timpului. Deşi contextul politic şi liderii implicați au variat semnificativ, prietenia sau tensiunile dintre cei doi parteneri de vârf ai NATO au influenţat profund evoluţia securităţii şi economiei europene, scie Euronews.
Konrad Adenauer şi Dwight D. Eisenhower și John F. Kennedy
Pentru primul cancelar al Republicii Federale Germania, Konrad Adenauer, ales în 1949, sprijinul Statelor Unite era considerat esențial pentru reconstrucţia democraţiei şi a prosperităţii europene, astfel că relaţia cu preşedintele Dwight D. Eisenhower (1953–1961) s-a bazat pe o afinitate personală consistentă. În 1953, Adenauer a efectuat prima sa vizită oficială la Washington – un gest simbolic ce a confirmat dependenţa politică şi militară faţă de SUA. Legătura strânsă cu Eisenhower şi secretarul său de stat, John Foster Dulles, a consolidat solidaritatea transatlantică din acea perioadă.
În schimb, ultimii doi ani ai mandatului lui Adenauer s-au derulat sub administraţia lui John F. Kennedy (1961–1963). Diferenţa de vârstă (Adenauer avea 87 de ani în 1963, iar Kennedy doar 46) şi viziunea distinctă asupra politicii europene au creat fricţiuni. Kennedy considera atitudinea lui Adenauer faţă de problema germană prea inflexibilă şi prea legată de doctrinele din perioada imediat postbelică, în timp ce Adenauer presupunea că reconcilierea dintre SUA şi URSS s-ar putea face exclusiv pe spinarea Germaniei, fără a salva şansa unei eventuale reunificări.
John F. Kennedy și Konrad Adenauer FOTO: Getty Images
Ludwig Erhard şi Lyndon B. Johnson
Succesorul lui Adenauer, Ludwig Erhard (1963–1966), a avut o relaţie buna cu preşedintele Lyndon B. Johnson (1963–1969). În contextul războiului Rece, Erhard susţinea ferm protecţia nucleară oferită de Washington.
Johnson l-a invitat în mod simbolic la reședința sa din Texas, da doar o lună după învestire, arătând astfel aprecierea pentru noul cancelar. În puţinii ani de mandat ai lui Erhard, cei doi s-au întâlnit de cinci ori, semn al unei colaborări amicale şi solide.
Willy Brandt şi Richard Nixon
În 1969, când Willy Brandt (cancelar din partea Partidului Social Democrat) a preluat conducerea guvernului, a apărut „Ostpolitik” – o politică de detensionare cu RDG, Polonia şi Uniunea Sovietică. Deşi Brandt se considera un partener al Americii, administraţia Nixon (1969–1974) privea cu suspiciune orice apropiere de Blocul Estic.
Preşedintele Richard Nixon nu vedea cu ochi buni ambiţiile de dialog cu Estul, considerând-l pe Brandt un „naţionalist german”. Încercând totuşi să menţină nivelul dialogului, cancelarul a evitat să critice public implicarea americană în Vietnam. În întâlnirile private însă, Nixon ajungea să-l ironizeze pe Brandt.
Willy Brandt şi Richard Nixon FOTO: Getty Images
Helmut Schmidt versus Gerald Ford şi Jimmy Carter
În anii ’70, relaţia dintre Helmut Schmidt (1974–1982) şi preşedintele Gerald Ford (1974–1977) a fost una dintre cele mai cordiale din istorie. Ford îl aprecia pe Schmidt pentru modul înţelept de a aborda securitatea Europeană şi economia, iar cei doi aveau un dialog permanent, inclusiv în plan personal, cei doi având o prietenie sinceră.
Când Jimmy Carter (1977–1981) a câştigat alegerile din 1976, colaborarea a devenit mai dificilă. Carter se baza pe consilieri din cercurile de la Washington, departe de reţeaua extinsă la care avusese acces Schmidt. În plus, diferenţele de viziune privind păstrarea producţiei bombei cu neutroni – proiectată pentru a minimiza victimele civile prin radiaţiile dirijate – au generat o ruptură dură. Schmidt a sprijinit ferm ideea americană, nevoind să cedeze presiunilor interne, iar Carter a suspendat proiectul. În ochii cancelarului german, SUA îl lăsase în aer, iar relaţia aproape că s-a destrămat.
Helmut Schmidt şi Jimmy Carter FOTO: Getty Images
Helmut Kohl versus Ronald Reagan, George H. W. Bush şi Bill Clinton
Helmut Kohl (1982–1998) a demonstrat, pe toată durata mandatului, o solidaritate constantă în relația cu SUA. Cu Ronald Reagan (1981–1989), el a traversat chiar şi momentul delicat al vizitei la cimitirul militar de la Bitburg (1985), unde se găseau atât soldaţi ai Wehrmacht-ului, cât și membri ai Waffen-SS. În ciuda criticilor din Washington, Reagan a refuzat să-şi anuleze vizita, semnalând astfel sprijinul faţă de Kohl.
Când a urmat George H. W. Bush (1989–1993), căderea Zidului Berlinului şi procesul complicat al reunificării au beneficiat de sprijinul american, în bună măsură datorită încrederii reciproce.
În anii ’90, Bill Clinton (1993–2001) şi Kohl au întărit acest raport special: trimisul Bundeswehr-ului în Balcani, sub umbrelă NATO, a fost aprobat cu entuziasm de Clinton, iar el l-a lăudat pe cancelat ca fiind „cea mai impresionantă figură politică din Europa”.
Helmut Kohl şi Bill Clinton FOTO: Getty Images
Gerhard Schröder și George W. Bush
Colaborarea dintre Gerhard Schröder (1998–2005) şi George W. Bush (2001–2009) a fost marcată de cea mai profundă răceală diplomatică de la sfârşitul Războiului Rece.
Atitudinea categorică a guvernului Schröder împotriva intervenţiei americane în Irak (2003) a tensionat relaţia până la ruptură. Neîncrederea reciprocă şi dezgustul personal au fost atât de adânci, încât, ani mai târziu, când ambii au părăsit funcţiile publice, s-au acuzat reciproc de minciună după ce au preșdintele Bush și-a publicat memoriile.
Gerhard Schröder și George W. Bush FOTO: Getty Images
Angela Merkel și Barack Obama
Cu Angela Merkel (2005–2021) la cârma Germaniei, tonul s-a domolit iar relaţiile s-au calmat. Preşedintele Bush a recunoscut, tardiv, prietenia diplomatică cu cancelara şi i-a adresat deseori complimente.
În schimb, alura lui Barack Obama (2009–2017) şi-a pus amprenta în primii ani pe un mers al relaţiilor mai rezervat. În 2008, Obama a fost oprit de la a vorbi în faţa Poarta Brandenburg, fiind redirecţionat către Coloana Victoriei – un gest simbolic, însă oarecum glacial. Odată însă ce a ajuns la putere, preşedintele american şi cancelara germană au cultivat un raport bazat pe respect reciproc, transparenţă şi consens pe marile dosare internaţionale, de la acordurile nucleare cu Iranul până la criza refugiaţilor.
Angela Merkel și Barack Obama FOTO: Getty Images
Olaf Scholz și Joe Biden
Alegerile din 2021 l-au adus la putere pe Olaf Scholz, care s-a bucurat de o sinergie importantă cu preşedintele Joe Biden (2021–2025). Scholz nu a lansat nicio decizie de importanţă majoră în privinţa ajutorului militar şi umanitar acordat Ucrainei fără a obţine sprijinul explicit de la Washington.
Înainte de încheierea mandatului, ambii lideri au pledat cu fermitate pentru menţinerea susţinerii Occidentului faţă de Kiev.
Olaf Scholz și Joe Biden FOTO: Getty Images
Friedrich Merz şi Donald Trump: un teritoriu nou
În 2025, când Friedrich Merz a preluat rolul de cancelar, a trebuit să gestioneze o relaţie „îngheţată” cu Donald Trump.
Dacă Adenauer a trăit repere istorice care au definit ordinea postbelică, iar Kohl a condus Germania către reunificare cu sprijin american necondiţionat, Merz se află în faţa unui moment nou. Rămâne de văzut dacă vizita în Biroul Oval va duce la deschidere sau dacă tensiunile comerciale şi geopolitice se vor adânci.
Ştiri video recomandate
