Donald Trump poate că nu ar fi devenit niciodată președinte în absența reacției publice virulente față de războiul din Irak al lui George W. Bush. Acel conflict este, probabil, principala sursă de distrugere a încrederii publicului american în instituții și în liderii de tip establishment, așa că este ironic că actualul președinte american pare să copieze pozițiile retorice și erorile strategice de calcul care l-au condus pe Bush la dezastru, iar de această dată pare că protagonistul va fi Iranul, scrie CNN.
MAGA și întreaga administrație Trump s-au fondat pe „alergia” unui segment important de votanți americani la „războaiele fără sfârșit” în care e implicată SUA. De aceea există și foarte puțin argumente coerente făcute pentru un război în Iran.
De asemenea, pare că deși armata SUA e pregătită de luptă și de un nou război, publicul american nu este deloc pregătit și nici interesat de așa ceva.
Înainte de invadarea Irakului, Bush a stat luni de zile să argumenteze în favoarea războiului. Aceste argumente se bazau pe informații eronate și pe premise false. De data aceasta, administrația Trump nu a dat decât justificăr opace și deseori derutante.
Trump nu a clarificat nimic nici măcar în discursul său SOTU de miercuri, o alocuțiune plină de afirmații exagerate, inexacte sau de-a dreptul false.
A repetat, totuși, vechile amenințări la adresa Iranului și a spus că „nu va permite niciodată sponsorului principal al terorismului să obțină arma nucleară”.
Ecoul istoriei
Ecoul istoriei a devenit și mai asurzitor când Donald Trump a început să vorbească de rachetele balistice ale Iranului.
„Au deja rachete capabile să lovească Europa și bazele noastre de peste mări, dar lucrează și la altele capabile să ajungă în Statele Unite ale Americii”, a spus Trump în discursul din Congres.
E foarte probabil că supraestimează capacitățile Iranului – dar prin invocarea amenințărilor față de țară, urmate de justificări subțiri pentru un război, Trump urmează calea predecesorilor săi – George Bush și Tony Blair.
În 2002, Bush spunea că civilii americani din Arabia Saudită, Israel și Turcia, dar și din alte țări, sunt expuși riscului de a fi loviți de rachete irakiene.
A susționut chiar că Irakul caută moduri de a folosi drone pentru a dispersa agenți chimici sau biologici în „misiuni care ar ținti teritoriul SUA”.
În același an, vicepreședintele lui Bush, Dick Cheney, „avertiza” că Irakul amenință SUA cu sisteme de rachete care ar putea la un moment dat să lovească SUA.
Campaniile de frică de acest fel nu sunt singurele care ne aduc aminte de războiul din Irak. Printre cele mai mari probleme ale felului în care a gestionat administrația Bush situația a fost planificarea defectuoasă pentru sfârșitul unui război care a provocat rupturi grave în societatea irakiană, insurgență și a condus la apariția ISIS, un deceniu mai târziu.
Iranul este, însă, din toate punctele de vedere, un stat mai robust decât era Irakul. Dar Trump tot nu a fost până acum capabil să vorbească sincer despre riscurile mari ale unei operațiuni împotriva regimului teocratic.
Șeful militar al armatei SUA, Dan Caine, nu a putut, de exemplu, să prezică rezultatul unei operațiuni de succes pentru schimbare de regim la Teheran.
Surse din interiorul serviciilor americane au declarat pentru CNN la începutul lunii, că o concluzie a comunității de informații este că Garda Revoluționară, armata ideologică a regimului, ar fi singura capabilă să „umple golul” căderii ayatolahului.
Pare că răsturnarea clericilor va duce nu la un regim prietenos cu SUA, ci la unul islamic militarizat, la fel de radical în opoziția sa față de SUA.
Când vine vorba de comparațiile cu Venezuela și Nicolas Maduro, Iranul nu seamănă prea mult cu regimul venezuelean – sunt puțin șanse ca SUA să găsească un echivalent iranian al președintei Delcy Rodriguez, care să fie dispus să respecte ordinele americanilor pentru a obține puterea.
Politica externă americană s-a împiedicat deseori în calcule eșuate cu privire la comportamentul adversarilor. Logica de la Washington se dizolvă în contact cu aerul nisipos și fierbinte din Orientul Mijlociu, scrie CNN.
Administrația americană actuală pare să se supună orbește acelorași erori de calcul. Steve Witkoff declara, de exemplu, că președintele pur și simplu nu înțelege de ce Iranul nu cedează la presiune.
„E curios de ce nu o fac. Nu vreau să folosesc cuvântul «capitulare», dar nu înțelege de ce nu capitulează.
Când noi punem atâta presiune, când am adus atâta armament și atâtea forțe aeriene și navale aici, de ce nu au venit la noi să ne spună - «Vă declarăm că nu vrem arma nucleară, așa că iată ce suntem pregătiți să facem»”.
Un motiv posibil este că Iranul a văzut deja căderea multor dictatori brutali fără arme de distrugere în masă – Muammar Gaddafi în Libia, Saddam Hussein în Irak, Bashar al-Assad în Siria.
Nu e atât de greu de înțeles că astfel de arme reprezintă o garanție a supraviețuirii unui regim brutal și cleptocratic de acest fel. O astfel de „asigurare de viață” și-a luat, de exemplu, și regimul Kim din Coreea de Nord, care știe că nu va mai putea fi niciodată eliminat din exterior, câtă vreme deține arma nucleară.
Hybrisul este un pericol acum, așa cum a fost și în 2003 – războiul din Irak era așteptat să fie „o briză rapidă și șocantă”, în care soldații americani urmau să fie primiți ca eliberatori.
20 de ani mai târziu, Trump arată aceeași aroganță când se așteaptă la o victorie rapidă în Iran.
Însă, programelor iraniene de rachete și nucleare nu ar salva doar Israelul de amenințările cu distrugerea lansate de regimul de la Teheran. Ar putea remodela Orientul Mijlociu și ar putea declanșa dezvoltare economică în Iran, în Golf și în alte regiuni.
Acesta este un obiectiv central al politicii externe a lui Trump. „După atâtea decenii de conflict, în sfârșit este în puterea noastră să atingem viitorul la care generațiile dinaintea noastră nu puteau decât să viseze — un tărâm al păcii, siguranței, armoniei, oportunității, inovației și realizărilor chiar aici, în Orientul Mijlociu”, a spus el, anul trecut, în Arabia Saudită.
Distrugerea regimului iranian ar însemna îndeplinirea promisiunii lui Trump față de protestatari, după ce a spus că SUA erau „gata de acțiune” pentru a-i proteja. Și ar priva China de un alt membru al axei sale de influență, după ce SUA au cooptat Venezuela.
Astfel, deși dezastrele militare americane de la începutul anilor 2000 reprezintă avertismente serioase, președintele ar putea totuși să profite de „oportunitate”.
Ştiri video recomandate
