De secole, povestea sună la fel. Biblioteca din Alexandria, locul care aduna toată cunoașterea lumii antice, a ars într-o singură noapte. Vinovații se schimbă de la o versiune la alta: Iulius Cezar, o mulțime de creștini furioși, un calif musulman. Ideea rămâne însă aceeași – un infern a șters, dintr-o lovitură, înțelepciunea unei întregi civilizații.
Doar că cercetătorii spun acum că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat așa. Totul, de la întemeierea bibliotecii până la presupusul ei sfârșit în flăcări, este „mit după mit”, scrie National Geographic.
Adevăratul vinovat n-a fost un tiran cu torța în mână. A fost ceva mult mai banal. Carii de carte care rodeau sulurile de papirus. Șoareci. Mucegai. Și, mai presus de toate, neglijența. Fără bani și fără oameni care să recopieze textele, cea mai faimoasă bibliotecă a Antichității nu a fost mistuită peste noapte. S-a destrămat încet, în tăcere, de la sine.
La începutul secolului al III-lea î.Hr., Ptolemeu I, succesorul lui Alexandru cel Mare, și-a propus să construiască ceva ce lumea nu mai văzuse până atunci. Generalul macedonean – probabil bigam și hoț de cadavre, ajuns faraon prin propria voință – voia să facă din Alexandria capitala intelectuală a lumii.
După ce a interceptat trupul lui Alexandru cel Mare aflat pe drumul de întoarcere spre Macedonia, l-a înmormântat în schimb la Alexandria, pentru a-și legitima domnia. A atras savanți cu promisiunea patronajului regal, a trimis scribi să copieze texte din întreaga lume cunoscută și, se spune, a pus agenți să scotocească după cărți corăbiile care soseau în port. Rezultatul a fost Biblioteca din Alexandria: cea mai ambițioasă încercare a Antichității de a aduna toată cunoașterea umană într-un singur loc. Apoi a fost mistuită de flăcări.
Sau cel puțin așa ni s-a spus
Timp de secole, distrugerea Bibliotecii din Alexandria – fie de Iulius Cezar, de o mulțime furioasă de creștini sau de un cuceritor musulman – a fost o pildă despre fragilitatea civilizației.
Peste noapte, un infern ar fi șters înțelepciunea lumii antice. Dar totul în istoria bibliotecii, de la întemeierea ei la statura sa și mai ales la sfârșitul ei, este „mit peste mit”, spune renumitul papirolog Roger Bagnall.
Iar dacă tot căutăm răufăcătorul care a pus capăt cunoașterii umane, e mai probabil să fi fost armatele de carii de carte decât incendiatorii năvălitori cei care au distrus biblioteca.
Biblioteca a fost întemeiată de dinastia Ptolemeilor, dar nu este clar dacă meritul îi revine lui Ptolemeu I sau fiului său, Ptolemeu al II-lea.
Ptolemeu I a fost unul dintre generalii mai duri ai lui Alexandru, însă asta nu înseamnă că „ar trebui privit ca un bădăran needucat”, spune Bagnall. „La urma urmei, a scris o carte pe care alții au considerat-o una dintre cele mai bune relatări despre Alexandru”.
Fiul său, Ptolemeu al II-lea, avea un amplu program cultural, dar și o oarecare reputație. „Îi plăceau vinul, femeile și petrecerea, iar curtea lui era plină de figuri culturale, multe dintre ele lingușitoare”.
În oricare dintre cazuri, potrivit celei mai vechi surse ale noastre – Scrisoarea lui Aristeas, din secolul al II-lea î.Hr. –, ideea bibliotecii ar fi venit de la Demetrios din Faleron, un fost discipol al lui Aristotel care se refugiase la curtea Ptolemeilor. Iar biblioteca propriu-zisă nu a fost terminată decât în timpul domniei lui Ptolemeu al II-lea.
Despre bibliotecă în sine știm, în mod frustrant, foarte puține. Cel mai probabil se afla în interiorul Mouseionului, o instituție religioasă mai mare, închinată Muzelor.
Geograful grec Strabon menționează că Mouseionul se afla între zidurile palatului. Asta ar însemna că era situat pe limba de pământ aflată de cealaltă parte a Marelui Port, față în față cu insula Pharos. În privința dimensiunilor, estimările despre fondul bibliotecii variază de la 40.000 la 900.000 de lucrări, toate păstrate pe suluri de papirus.
Cum o piesă de Euripide nu ar fi ocupat un sul întreg, în timp ce altele, precum Iliada lui Homer, ar fi umplut mai multe suluri, nu putem presupune că un sul echivala cu o lucrare. Succesul bibliotecii a dus la nașterea unei biblioteci-fiice, cunoscută drept Serapeionul, care, potrivit surselor, ar fi cuprins alte 40.000 de volume.
Când Bagnall a fost întrebat cât de mare ar fi fost o bibliotecă de 700.000 de suluri de papirus, acesta a răspuns că depinde de felul în care erau depozitate cărțile. Însă, dacă foloseau rafturi de 30 x 30 cm, în stilul pivnițelor de vin întâlnite și în alte locuri din Antichitate, ar fi putut păstra 10 suluri în fiecare compartiment și 100 de suluri pe metru pătrat. Rafturile puteau fi stivuite pentru a economisi spațiu, fiecare sul purtând la capăt o etichetă care să-l identifice. În final, a adăugat Bagnall, bibliotecii i-ar fi trebuit doar „două încăperi de mărime rezonabilă”. Dacă foloseau alte metode de depozitare, spațiul ar fi fost considerabil mai mare.
„Primul lucru la care se gândesc oamenii când se gândesc la bibliotecă este că era o icoană a cunoașterii grecești”, spune Alexandra Schultz, specialistă în studii clasice la Dartmouth, care finalizează o istorie a bibliotecilor din lumea greacă și romană, „dar al doilea lucru la care se gândesc – uneori chiar înaintea primului – este că biblioteca a fost distrusă”.
Cel mai des invocat vinovat, spune Schultz, este Iulius Cezar. În anul 48 î.Hr., în timpul războiului civil alexandrin, Cezar a mers în Egipt pentru a o apăra pe Cleopatra împotriva fratelui ei, Ptolemeu al XIV-lea. În timpul luptei, soldații romani au dat foc corăbiilor pentru a împiedica flota lui Ptolemeu să scape. Focul s-a răspândit apoi și în alte părți, inclusiv la bibliotecă. Seneca scrie că s-au pierdut 40.000 de cărți. Plutarh susține că a ars întreaga bibliotecă.
A distrus acest incendiu biblioteca?
Posibil, spune Bagnall, dar relatările despre acest eveniment plasează focul „la o distanță considerabilă de locul unde credem că se afla biblioteca. Așa că nu știm ce a ars. Să fi fost un depozit din afara sediului, cum avem astăzi? Inventarul unui vânzător de cărți? O filială?”
Chiar dacă a ars ceva, a adăugat el, „tot mai exista o bibliotecă acolo (mai târziu), în perioada romană, deci nu totul a fost distrus sub Cezar”.
Al doilea posibil incendiator, spune Schultz, este o mulțime furioasă de călugări creștini. Mulți știu de această variantă „datorită filmului Agora din 2009, în care această mulțime creștină furioasă arde biblioteca și o ucide pe Hypatia”. Schultz nu poate spune de unde provine teoria, dar „nu este o idee antică”.
Al treilea candidat important, mai puțin popular astăzi, spune Schultz, este acela că biblioteca a fost distrusă în timpul cuceririi arabe a Egiptului și că „ar fi fost răspunzător califul Omar, nu doar pentru că ar fi dat foc bibliotecii, ci și pentru că ar fi folosit cărțile ei drept combustibil pentru băile publice, timp de șase luni la rând”. Asta s-ar fi întâmplat în secolul al VII-lea, dar ideea apare pentru prima dată în texte medievale.
„Specialiștii știu”, spune Schultz, „că aceasta este, în esență, o tradiție inventată”.
Dar nu sunt doar aceștia trei, a subliniat Schultz, căci numeroși generali și conducători au fost învinuiți că ar fi ars biblioteca: Caracalla în anul 215 d.Hr., Aurelian în 273, Dioclețian în 298 și Teofil în 391.
Ce e interesant la aceste povești, spune Schultz, este că, în fiecare caz, acuzația datează de aproximativ un secol după eveniment. Astfel, în cazul lui Iulius Cezar, spune ea, acuzația vine de la Plutarh, la 150 de ani distanță: „Și, pe măsură ce oamenii repovestesc întâmplarea, numărul cărților pierdute crește de la 40.000 la întreaga bibliotecă. Totul este un miraj”.
Istoria adoră un răufăcător, dar poate că răufăcătorul pe care îl căutăm este ceva mai puțin grandios decât un tiran roman. Dacă vinovatul a fost ceva mai banal, precum cariile de carte și neglijența?
Chiar dacă biblioteca a ars, parțial sau în totalitate, asta nu înseamnă neapărat că cineva a aprins un chibrit. Clădirile luau adesea foc în Antichitate, iar flăcările erau greu de stins. Într-un articol publicat în 2002, Bagnall sugera că, poate, biblioteca a decăzut prin „focul lent” al neglijenței și al nefolosirii.
Ce înseamnă asta?
Cercetări recente ale specialistei în studii clasice Cat Lambert aduc dovezi despre carii de carte și cărți în putrefacție în Roma antică.
O bucată de papirus conține o scrisoare urgentă a unui medic militar către soția lui, rămasă acasă, în care o roagă stăruitor să-i scuture textele medicale pentru a le „scăpa de praf și de larve”. Într-un alt fragment, un arhivar din Arsinoe, Egipt, în secolul al II-lea, se plângea că documentele arătate de un asistent erau deteriorate și mâncate de molii. Un alt autor antic descrie cărțile drept „locuințe pentru cariile de carte”.
În încercarea de a riposta, spune Schultz, „romanii au recurs la măsuri de-a dreptul nebunești ca să împiedice cariile să le mănânce textele”. Foloseau ulei de cedru pe post de insecticid, care a lăsat pete pe manuscrise până în ziua de azi.
Cu toate acestea, papirusuri dintr-o celebră colecție de manuscrise descoperită la Oxyrhynchus, în Egipt, în secolul al XIX-lea, poartă urmele găurilor lăsate de viermi. Cercetarea distrugerilor provocate de aceste carii este încă în desfășurare. O analiză din 2017 a unei copii din secolul al XII-lea a Evangheliei după Luca, care conținea excremente de viermi, le-a permis oamenilor de știință să identifice gândacii de mobilă care își depuseseră ouăle în legătura cărții.
Cariile de carte au găsit complici dispuși în șoareci, pe care autorii antici îi acuzau că le rodeau colecțiile de cărți. Nu sunt acuzații fără temei.
AnneMarie Luijendijk, papirolog la Princeton, care a scris despre insecticide și texte antice, a povestit că, atunci când a vizitat colecția de la Oxyrhynchus, la Oxford, în 2020, curatorul i-a arătat oasele unui rozător mort – probabil un hârciog sau un șoarece – găsit printre papirusuri.
În cazul Bibliotecii din Alexandria, „s-ar putea să nici nu se fi ajuns atât de departe”, spune Bagnall. „În condiții de umiditate, practic orice produs organic se va mucegăi sau pur și simplu va putrezi”.
Acesta este unul dintre motivele pentru care producătorii pun pliculețe de silicagel în ambalaje. Schultz a fost de acord, argumentând că este probabil „ca oamenii să nu fi copiat cărțile iar și iar”, ceea ce înseamnă „că acestea s-au fărâmițat”.
Nu putem face săpături la Biblioteca din Alexandria; dacă nu se află sub apă, atunci celălalt loc de pe peninsulă unde se spune că ar fi fost situată este ocupat în prezent de armata egipteană.
Dar știm că insectele, șoarecii și mucegaiul erau probleme majore pentru colecționarii de cărți din Egipt, care nu puteau fi contracarate decât prin recopierea textelor. Și mai știm că secolul al III-lea d.Hr. a fost o perioadă de criză militară și de răsturnări financiare, care au perturbat fluxurile de finanțare din Imperiul Roman.
Ținând cont de instabilitatea și de devalorizarea monedei din această perioadă, spune Bagnall, la care se adaugă schimbarea rapidă a prefecților romani, tăierile de buget, pierderile de personal și numeroasele ocazii de furt, „nu e greu de imaginat cum întreaga întreprindere pur și simplu s-a destrămat”.
S-ar fi întâmplat lent, în timp, și, prin urmare, nu neapărat consemnat. Dar există aici o lecție puternică, spune Schultz, despre nevoia de a finanța și de a susține bibliotecile publice.
Adevăratul căpcăun, așadar, este doar neglijența. Nu e la fel de spectaculos ca niște călugări prădalnici sau ca niște generali însetați de putere, dar ar putea fi mai periculos.
