Guyana Franceză. La prima vedere, pare o notă de subsol exotică în geografia politică a Europei: vorbim despre o bucată de Amazon, lipită de Brazilia, însă trecută în acte drept departament al Franței și, implicit, teritoriu al Uniunii Europene.
În realitate, aici se întâlnesc trei lumi: avanpostul militar și spațial al UE, una dintre cele mai bogate zone de biodiversitate de pe planetă, și un front continuu de război de uzură împotriva mineritului ilegal de aur, arată un amplu reportaj al jurnaliștilor de la The Guardian.
Deasupra, sateliți europeni observă încălzirea globală și defrișările. Iar dedesubt, sub coronamentul pădurii tropicale, mercurul otrăvește râurile, peștii și oamenii. Între cele două se află un stat european care are tehnologia să vadă tot, dar nu reușește să oprească ceea ce vede.
Un colț al Uniunii Europene în inima Amazonului
Guyana Franceză are cam dimensiunea Portugaliei, dar o populație de doar 300.000 de oameni. Oficial, e la fel de „Franța” ca Bretania: trimite deputați în Adunarea Națională, votează pentru președintele Franței, folosește euro.
Diferențe este că aici, la mii de kilometri de Hexagon, Franța are: cea mai lungă frontieră terestră a sa – cu Brazilia, singurul port spațial pentru rachetele Europei - la Kourou. La toate acestea se adaugă una dintre cele mai sensibile zone ecologice din lume.
Moștenirea colonizării europene în „lumea nouă” face ca UE să fie implicată direct în soarta acestui refugiu de biodiversitate.
Sateliți care văd criza climatică, dar nu o opresc
De pe coasta Atlanticului, Agenția Spațială Europeană lansează sateliți care pot „citi” ce se întâmplă pe Pământ: temperatura, pădurile, norii de gaz, urmele emisiilor industriale. Vorbim, deci, despre sateliți care văd în timp real cum se încălzește lumea, cum dispar pădurile, cum se rup ecosistemele.
Cel mai clar, însă, se vede altceva: prăpastia dintre ceea ce știm și ceea ce facem.
În timp ce sus, din orbită, Europa măsoară fin fiecare tonă de carbon și fiecare pată de fum, jos, în junglă, mercurul curge în râuri, iar mineritul ilegal continuă aproape nestingherit, în ciuda unei operațiuni militare care înghite sute de milioane de euro.
Mercurul este miza reală a „războiului de aur”
Într-un mic avanpost militar, Avant Poste 51 (AP-51), improvizat pe una dintre insulele din lacul de acumulare Petit-Saut, un jandarm francez, David, îi întinde reporterului The Guardian o sticluță mică din plastic cu un capac galben.
„Asta căutăm”, spune el.
Deși este interzis în Franța din 2006, din cauza efectelor neurologice și ecologice devastatoare, pentru „garimpeiros” – prospectorii brazilieni de aur, rămâne un instrument esențial: le leagă particulele de aur din nămol și le transformă într-un mic amalgam care, după ardere, devine pepită.
Problema e prețul plătit pentru această lecție continuă de chimie: mercurul se evaporă în aer, ajunge în organismul oamenilor și al animalelor, se acumulează în pești și rămâne în sistemul acvatic decenii la rând.
Tocmai pentru a combate acest tip de minerit, Franța a transformat Guyana într-un front militar: 200 de jandarmi și 600–700 de soldați sunt desfășurați în cadrul unei operațiuni permanente – Operațiunea Harpia, relansată în 2008 de Nicolas Sarkozy. Costul: în jur de 55 de milioane de euro pe an.
Și totuși, după două decenii, minatul ilegal nu a dispărut. Doar a fost ținut la un anumit nivel.
Cum arată o operațiune în junglă
Drumul până la AP-51 începe din capitala Cayenne: două ore cu mașina, apoi peste o oră cu o pirogă, adică o barcă lungă, îngustă, cu motor. Tabăra e cât se poate de rudimentară: un acoperiș din crengi și prelată, hamace prinse între stâlpi, arme aliniate pe o masă, un generator care toarce constant.
Aici trăiesc, pe rând, câte doi jandarmi și vreo 12 legionari din 13eme DBLE, una dintre unitățile de elită ale Legiunii Străine. Pe teritoriul francez, legionarii nu pot acționa singuri – jandarmii sunt cei care dau cadrul juridic intervențiilor.
Cu o zi înainte, garimpeiros au auzit motorul bărcii de patrulare și au dispărut înainte ca militarii să ajungă la ei. Ca să evite să fie detectați din nou, pentru misiunea de mâine David propune altă tactică: el va merge înainte, în caiac, în liniște, iar piroga cu legionarii va veni câteva minute mai târziu.
În jurul lui se află un mic grup de comandă: șeful taberei, un francez robust care se prezintă drept „Șeful Nuri”. Tot aici îi găsim pe Pavel, pilotul de pirogă, un locotenent din jandarmerie și celălalt jandarm din detașament.
Legiunea Străină: disciplină, improvizație și demoni de noapte
Locotenentul armatei franceze nu poartă Crocși, ci bocanci lustruiți impecabil. Hamacul lui e atârnat cu noduri „cu nume”, de manual militar. Totul la el inspiră ordine, regulă, structură – în contrast cu aerul mai relaxat al legionarilor, obișnuiți să se descurce în locuri imposibile.
După vreo jumătate de oră de mers, piroga se apropie de locul vizat. David și un legionar trec în caiac și se îndepărtează în liniște. În scurt timp, în zare apare o altă pirogă cu trei oameni. Ne vede, întoarce brusc și fuge.
Pavel accelerează. Barca lor e mai ușoară, așa că urmăririle pe apă seamănă mai degrabă cu un joc al nervilor. În cele din urmă, găsim piroga răsturnată între crengi, resturile prânzului plutind în apă. Legionarii sar pe mal și încep să caute fugarii prin pădure.
Mai mulți soldați francezi au murit în operațiunile Harpie – doi într-o confruntare cu mineri în 2012 și altul într-o traversare de ape repezi în 2023. Iar în 2022, jurnalistul britanic Dom Phillips și activistul Bruno Pereira au fost uciși în Amazonul brazilian, documentând fix acest amestec de minerit ilegal, braconaj și trafic de droguri.
În junglă nu există poteci. Cineva deschide drumul cu o macetă. Restul șirului se împiedică, aleargă, se târăște.
De la colonie-închisoare la „departament” francez
Guyana Franceză a fost, timp de secole, teritoriu de colonizare și pedeapsă.
Primii coloniști francezi ai „Franței ecuatoriale” au ajuns în 1503. Olandezii au adus primii sclavi în 1676. Revoluția Franceză a abolit sclavia în 1794, Napoleon a reinstaurat-o în 1802, iar abolirea definitivă a venit abia în 1848, când au fost eliberați aproximativ 13.000 de sclavi în Guyana Franceză.
Timp de aproape un secol, teritoriul a fost folosit ca închisoare-colonie. Cel mai celebru deținut: căpitanul Alfred Dreyfus, trimis în 1895 pe Insula Diavolului, lângă Kourou, după ce a fost învinuit de trădare. Cartea Papillon și ecranizarea cu Steve McQueen au transformat brutalitatea acestui sistem penal într-un simbol global.
Poate și de aceea mulți francezi – inclusiv un fost prim-ministru, Jean Castex – încă mai cred, în mod eronat, că Guyana Franceză este o insulă.
Aurul are aceeași rețetă de 170 de ani
Prima „febră a aurului” a cuprins regiunea în 1858. Metoda de extracție a rămas aproape identică până astăzi.
Prospectorii draghează nămolul de pe fundul râurilor sau din gropile săpate, apoi pompează apă și adaugă mercur. Mercurul leagă particulele de aur în mici bulgări, iar apoi acest amestec va fi ars. În urma arderii, mercurul se evaporă, aurul rămâne.
Mercurul ajunge în atmosferă, în noroi, în apa râurilor, în pești, în organismele copiilor. Produce tulburări neurologice, afectează dezvoltarea creierului la sugari și copii, dă probleme de memorie, concentrare, vedere și motricitate.
Astăzi, între 6.000 și 7.000 de mineri ilegali operează pe aproximativ 600 de situri. În cele opt luni de când a fost ridicat AP-51, jandarmii și legionarii au reușit să reducă activitatea în jur, astfel încât să devină „greu de găsit” situri active.
Pentru comandanții operațiunii Harpie, asta înseamnă „succes”: au stabilizat fenomenul la un anumit nivel. Asta, în condițiile în care prețul aurului s-a triplat din 2018.
La Paris însă, mulți nu sunt convinși. O anchetă parlamentară din 2020 se întreba cum e posibil ca situația să fie încă „un dezastru”, după ce Sarkozy declarase, cu ani înainte, că eliminarea mineritului ilegal e „prioritate națională”. O delegație parlamentară care a vizitat regiunea în 2021 a criticat „insuficiența” resurselor pentru aplicarea legii.
Teritoriul francez cu venituri la jumătate
Guyana Franceză a devenit departament francez în 1946, împreună cu Martinica, Guadelupa și Reunion. A fost rezultatul unei lupte politice duse de intelectuali anticoloniali precum Aime Cesaire (Martinica) sau Gaston Monnerville (Guyana Franceză), care nu cereau independență, ci integrare completă în Republică – cu drepturi egale.
În 2010, 70% dintre votanți au respins ideea unei autonomii sporite. Atașamentul față de statutul de teritoriu al UE este, în general, mai puternic aici decât în multe regiuni din Hexagon. Dar diferențele se simt în portofel.
Veniturile medii în Guyana sunt cam la jumătate față de media din Hexagon. Discrepanța e comparabilă cu cea dintre cel mai sărac și cel mai bogat stat american sau dintre Paris și una dintre cele mai sărace suburbii franceze.
În interiorul Guyanei există, la rândul ei, un centru și o periferie. Centrul este reprezentat de coasta atlantică, unde trăiesc 90% dintre locuitori, iar la „periferie” avem interiorul amazonian, în special zona Haut-Maroni, unde trăiesc comunități Bushinengue (descendenți ai sclavilor fugiți din plantațiile olandeze și franceze) și populații amerindiene.
Acolo se simte cel mai acut efectul mineritului ilegal.
Din avionul mic de linie al companiei Air Guyane Express, pădurea amazoniană arată ca o uriașă coroană de broccoli verde închis. Compactă, continuă, aparent neatinsă.
Doar că, din loc în loc, apar pete ruginite: zone defrișate și rase de pe fața pământului, urmele evidente ale exploatării aurifere. Pădurea e smulsă cu tot cu rădăcini, iar în locul ei rămâne un peisaj de noroi, bălți toxice și pământ mort.
Maripasoula, un oraș de aproximativ 8.000 de oameni, nu are drumuri de legătură cu restul Guyanei. Are doar aeroport și acces fluvial. De acolo, ca să ajungi la Taluen – o comunitate Wayana, una din cele cinci populații amerindiene originare din Guyana Franceză – trebuie să iei piroga pe Maroni.
Prețurile cresc odată cu distanța: o sticlă de apă costă aproape dublu față de Cayenne.
Pe mal, un bărbat Wayana cu șapcă de baseball își întinde mâna.
„Al-Qaida”, se prezintă el, râzând. E porecla lui din perioada în care a servit în armata franceză, în Afganistan.
„Garimpeiros au poluat totul”
La Taluen, jurnalistul The Guardian se alătură unei mici echipe: Marie Tremolet, de la World Wildlife Fund, doi consultanți locali în piscicultură și Aimawale Opoya, șeful satului.
Sezonul secetos abia începe, iar asta înseamnă că nivelul apei în Maroni scade. În 2024, seceta accentuată de schimbările climatice a făcut ca anumite porțiuni ale râului – oricum plin de repezișuri – să devină temporar imposibil de navigat.
Wayana se trezesc, astfel, prinși între două crize: efectele globale ale emisiilor de carbon și efectele locale ale mercurului.
Dacă ar trebui să aleagă ce simt mai tare, nu au dubii: mineritul îi lovește direct, în viața de zi cu zi.
„Garimpeiros au poluat totul”, spune Aimawale. „Râurile, pădurea, vânatul, peștele”.
E suficient să privești apa: culoarea, consistența, noroiul fin. Să bei din ea, să guști acel gust metalic. În Maroni și în afluenții săi, mercurul nu e un simplu concept, ci e o realitate.
Pe malul surinamez, lanțul de aprovizionare al minerilor funcționează la vedere. Potrivit unei estimări din 2023, de-a lungul apei există aproximativ 120 de „magazine” cu pereți metalici roșii, acoperișuri deformate și prelate căzute peste mal, unde bărbați slabi, desculți, beau bere și tărie.
În interior: ecrane care afișează în grid imaginile camerelor de supraveghere, rafturi cu mâncare ambalată, plasticuri ieftine „made in China” și, undeva într-o cameră din spate, mercur.
„De obicei, mercurul este într-o cameră din spate, ferit de privirile curioșilor”, explică Marie. Magazinele nu doar vând echipamente și cumpără aur, ci au trecut la modelul de „arendă”: dau sculele și iau un procent din tot ce se scoate.
Din pirogă, Maroni arată tulbure, îmbibat de noroiul minier.
„Înainte, peștele era partea principală a alimentației noastre”, spune Aimawale. „Acum, când plouă, râul arată ca laptele. Nu ne putem lăsa copiii să se scalde sau să înoate în asta…”
Wayana trebuie să meargă din ce în ce mai departe pentru a găsi apă mai limpede și pește pe care speră – fără mari garanții – că e mai puțin contaminat.
Uneori, de nevoie, cumpără pui congelați și mâncare procesată de la magazinele chinezești de pe malul surinamez. Rezultatul: o explozie de diabet, hipertensiune și probleme cardiometabolice, spune asistenta medicală Lisa Michard, care lucrează la dispensarul din Taluen.
Există o tentativă de soluție: un proiect de ferme piscicole locale, în care să crească pește într-un sistem controlat, mai puțin expus contaminării. Dacă proiectul reușește, peștele va rămâne în centrul dietei Wayana, însă totul e privit doar ca o adaptare tristă la un mediu otrăvit, nu o „rezolvare”.
Când Parisul interzice tonul la școală, iar Wayana mănâncă pește cu mercur
Detaliul absurd e că, în același timp, în Franța metropolitană, opt orașe – inclusiv Parisul – anunțau că nu vor mai servi ton în școlile publice din cauza nivelului de mercur.
Pentru Wayana, recomandarea autorităților regionale de sănătate e aproape cinică: să nu mănânce pește mai mult de o dată pe lună.
În 2024, Linia Opoya, soția lui Aimawale, a dat în judecată statul francez, acuzând încălcarea obligației legale de a proteja cetățenii și mediul. Problemele de sănătate din comunitate includ dificultăți de învățare, pierderi de memorie, tulburări de concentrare, probleme de vedere, furnicături în membre și slăbiciune musculară, spune ea.
„Am crescut bând apă din râu”, își amintește Linia. Fiul ei adolescent nu va putea spune asta niciodată.
Specialiștii Parcului Național Amazonian estimează că, și dacă mineritul ar înceta complet mâine, ar fi nevoie de aproximativ 200 de ani ca apele contaminate să revină la starea inițială.
În spațiul comun al satului, Patrick Touenke, șeful tuturor comunităților Wayana, își pierde răbdarea când vine vorba de minerit.
„Vorbim despre situația din minerit de o veșnicie și nu se schimbă nimic”, spune el.
Ultima dată când Wayana i-au confruntat direct pe garimpeiros a fost în 2009, când au ridicat baricade pe râu. Era imediat după lansarea operațiunii Harpie, în care unii Wayana – inclusiv Aimawale – au participat ca rezerviști ai jandarmeriei.
Aimawale consideră misiunea e „insuficientă”. Iar soția lui spune că întotdeauna, după intervenția soldaților, „minerii revin”.
Trei–patru zile după o intervenție, apa se limpezește, apoi totul revine la normal: pirogile vin de pe malul surinamez, se reface tabăra, se reiau fluxurile de mercur și nămol.
Ce ar ajuta cu adevărat, spune Linia, ar fi patrule regulate pe râu, precum și o prezență permanentă de tip AP-51 în zonă.
Înapoi spre coastă, la Kourou, pe o platformă de observație, are loc un alt tip de lansare: racheta Ariane 6, noul cal de bătaie al Europei pentru accesul independent în spațiu.
O explozie de lumină. Racheta se ridică, se stabilizează și începe să urce. La aproximativ 20 de secunde după ce pare că pământul a mai născut un soare, sunetul ajunge la oamenii care privesc, ca și cum aerul s-a rupt.
Ariane 6 duce în spațiu satelitul meteorologic Metop-SGA1. Pe lângă rolul clasic de monitorizare a vremii, satelitul poartă un set de senzori, Sentinel-5, construiți special pentru a urmări ceea ce oamenii preferă să ignore: metanul care se scurge din câmpurile petroliere, dioxidul de carbon care plutește deasupra continentelor, gazele care învelesc planeta în încă un strat de criză.
Decizia de a construi un port spațial la Kourou îi aparține lui Charles de Gaulle. După independența Algeriei, vechiul poligon din Hammaguir nu mai era o opțiune.
Kourou oferea o poziție aproape de Ecuator, întrucât rotația Pământului ajută rachetele, traiectorii peste ocean, nu peste zone locuite, la care se adaugă un climat relativ stabil.
Astăzi, cosmodromul este motor economic major: generează mii de locuri de muncă directe și indirecte, și reprezintă cel puțin 15% din PIB-ul departamentului. De aici a fost lansat, în 2021, și telescopul spațial James Webb.
La stația de cercetare Paracou, cercetătorii măsoară, etichetează și remăsoară peste 70.000 de arbori, la intervale regulate. E cel mai amplu proiect de monitorizare a copacilor din lume. Datele sunt indispensabile pentru sateliții ESA: fără măsurători de la sol, imaginile din spațiu nu pot fi interpretate corect.
Pădurea Guyanei face parte din ceea ce se numește Scutul Guyanez – o porțiune vastă de Amazon care se întinde din Columbia până în nordul Braziliei și care joacă un rol critic: „dirijează” râurile atmosferice care se formează deasupra Atlanticului și merg spre Anzi.
Bucata de pădure din Guyana Franceză este printre cele mai puțin deranjate de oameni; tocmai pentru că trăiesc foarte puțini oameni acolo.
Concluziile pe termen lung ale oamenilor de știință sunt însă sumbre: dacă Amazonul trece de un anumit prag de degradare, nu își va mai reveni. Se usucă, devine savană, eliberează în atmosferă o cantitate uriașă de carbon, deschide poarta pentru noi posibile pandemii și afectează grav agricultura din toată America de Sud.
Avem date. Avem putere. Ce n-avem?
La 832 de kilometri altitudine, din orbita Sentinel-5, granițele par simple linii, fără mare relevanță. La nivelul apei însă, pe Maroni, ele înseamnă tot.
Pe malul francez, Franța invocă „suveranitatea” națională și europeană de fiecare dată când o rachetă Ariane decolează de la Kourou, ducând în spațiu sateliți esențiali pentru climatul global.
Pe malul surinamez, aceeași suveranitate, dar a altui stat, blochează orice intervenție eficientă împotriva mineritului ilegal. Lanțul de aprovizionare cu mercur, echipamente și hrană pentru garimpeiros funcționează nestingherit, la doar câțiva metri de frontiera UE.
Oficial, fără cooperarea Surinamului, Franța nu poate opri fluxul.
„Pe de o parte avem un vecin puternic și cooperant, iar pe de altă parte, un narco-stat”, spune Yann Saliou, director adjunct al Parcului Amazonian. Ca să oprești mineritul doar prin măsuri unilaterale, spune el, ar trebui „un jandarm în spatele fiecărui copac”.
În cel mai recent survol, Parcul a identificat 176 de situri miniere active – cel mai mare număr de până acum.
Pe hârtie, UE cheltuie 12 miliarde de euro pe an pe programul spațial și are una dintre cele mai sofisticate infrastructuri de observare a Pământului. Franța e o putere militară majoră, cu o armată profesionistă și Legiunea Străină trimisă de decenii în cele mai dure zone de conflict.
Și totuși, în fața unui râu care, pe alocuri, e suficient de îngust cât să arunci o piatră de pe un mal pe celălalt, toate astea par să nu fie de ajuns.
Ştiri video recomandate
