În nordul Kenyei, pe malul unui lac secat de mult, s-au păstrat niște urme de pași. Sunt vechi de 1,4 milioane de ani. Iar ceea ce spun ele îi surprinde pe cercetători.
Urmele par să fi fost lăsate de opt indivizi din specia Paranthropus boisei – o rudă îndepărtată și dispărută a omului. Toți se aflau, se pare, în același loc, în același timp. Mergeau împreună, în grup.
Ce e neobișnuit e că erau mult mai mari decât ne așteptam, scrie Science Daily.
Un instantaneu, nu o adunătură de oase
Diferența dintre urme și oase e importantă. Oasele se pot aduna într-un loc de-a lungul a mii de ani. O urmă de pas, în schimb, prinde o clipă. E doar un singur moment din viața cuiva.
De aceea cercetătorii vorbesc aici despre un fel de „comportament fosilizat”. Nu doar despre cum arătau aceste ființe, ci despre ce făceau într-o anumită zi, acum 1,4 milioane de ani.
Echipa internațională, formată din cercetători din SUA și Kenya, a ajuns la concluzia că toți cei opt erau, cel mai probabil, adulți.
Ca să afle cui aparțin urmele, cercetătorii au folosit o metodă pe care tot ei o puseseră la punct în 2024. S-au uitat la forma tălpii și la felul în care se mișcau acești indivizi. Așa au ajuns la Paranthropus boisei.
Apoi au măsurat urmele. Și aici a venit surpriza.
„Dimensiunile urmelor indică talii asemănătoare cu ale omului — până la 1,8 metri înălțime și în jur de 75 de kilograme”, spune autorul principal al studiului, Kevin Hatala, de la Universitatea Chatham și cercetător asociat la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționistă din Leipzig.
Asta schimbă multe. Zeci de ani, aproape tot ce știam despre această specie venea din cranii – unele cu maxilare și dinți uriași. Despre restul corpului nu știam mai nimic, fiindcă oasele de sub gât sunt extrem de rare.
Se credea, până acum, că Paranthropus boisei era mult mai mic decât Homo erectus, o altă rudă a omului din aceeași epocă, considerată un posibil strămoș direct al nostru. Urmele acestea contrazic ideea.
O ceată de masculi, fără femele și fără copii
Urmele spun însă și altceva, dincolo de mărime. Fiindcă suprafața pe care s-a pășit s-a format și s-a păstrat într-un timp foarte scurt, ele ne arată direct cum se mișcau acești indivizi și cum se purtau unii cu alții.
Iar cei opt mergeau împreună. Cei mai mulți par să fi fost masculi adulți. Nu există semne clare că printre ei ar fi fost femele sau copii.
„Faptul că opt indivizi Paranthropus boisei, în mare parte masculi adulți, par să fi călătorit împreună ca grup, fără femele și fără copii, sugerează o structură socială complexă la această specie”, spune coautorul studiului, Neil Roach, de la Universitatea Harvard. „E posibil să fi trăit în grupuri mari, în care masculii se luptau pentru femele, dar în care se și tolerau reciproc uneori, pentru siguranță, într-un mediu periculos”.
E o idee nouă despre o specie care a împărțit lumea cu primii membri ai genului Homo, dar a apucat un drum evolutiv complet diferit.
De ce se tot întorceau la malul lacului
Aceste urme nu sunt singurele. Ele fac parte dintr-o colecție mult mai mare de urme de hominini găsite pe malurile unor lacuri străvechi din jurul Lacului Turkana.
Iar tiparul spune ceva: aceste zone erau locuri importante. Ofereau resurse suficient de valoroase încât să atragă, iar și iar, rudele dispărute ale omului.
„Mi se pare uimitor că avem același tip de depuneri de mal de lac în două zone din estul Turkanei, aflate la 40 de kilometri distanță una de cealaltă și având cam aceeași vârstă”, spune coautoarea Kay Behrensmeyer, de la Smithsonian Institution.
Până acum, cercetătorii au documentat sute de urme de hominini în peste șase situri din regiune. Iar dacă vor înțelege de ce s-au păstrat aceste urme, ar putea afla și de ce homininii au continuat să se întoarcă la malul lacului atâta amar de vreme.
„Dacă vom putea înțelege ce condiții geologice au permis păstrarea acestor urme, ar trebui să aflăm mai multe despre motivul pentru care homininii au continuat să revină în zona malului de lac timp de peste 100.000 de ani”, prevede Behrensmeyer.
Un album cu ferestre spre trecut
Echipa plănuiește să se întoarcă în Kenya anul acesta, ca să continue cercetarea siturilor cu urme.
Fiecare suprafață nou descoperită poate păstra un alt moment din trecutul îndepărtat. Împreună, ele oferă dovezi despre anatomie, despre felul de a merge, despre relațiile sociale și despre mediu – lucruri pe care fosilele obișnuite nu le pot arăta întotdeauna.
„Fiecare sit reprezintă un instantaneu al trecutului nostru, iar noi construim rapid un album de fotografii cu mai multe ferestre diferite către anatomia, locomoția, comportamentul și mediile homininilor din Pleistocenul Timpuriu”, spune Hatala.
Descoperirile întăresc și importanța regiunii Lacului Turkana, una dintre cele mai bogate zone din lume pentru studiul evoluției umane.
„Descoperirea acestor urme fosilizate de-a lungul malurilor Lacului Turkana întărește importanța globală a regiunii pentru înțelegerea evoluției umane, păstrând dovezi remarcabile despre felul în care trăiau rudele noastre străvechi acum 1,4 milioane de ani. Consolidează și mai mult poziția Kenyei ca unul dintre cele mai importante peisaje paleoantropologice din lume și scoate în evidență responsabilitatea noastră de a proteja acest patrimoniu de neînlocuit”, adaugă Coautoarea Purity Kiura, de la Muzeele Naționale din Kenya.
