Timp de 30 de ani, psihiatrul criminalist dr. Gwen Adshead a stat față în față cu unii dintre cei mai periculoși criminali ai lumii, încarcerați în închisori și spitale psihiatrice, mulți dintre ei fără șanse să fie eliberați vreodată. Totul ca să înțeleagă ce îi face pe oameni violenți și, cel mai important, cum pot fi ei opriți înainte să ucidă. Adshead crede că dacă vrem să reducem violența din societate este imperativ să înțelegem cauzele sale și factorii de risc. A înțelege însă de unde vine violența nu înseamnă a o scuza, atrage ea atenția într-un interviu pentru The Telegraph. Iar 30 de ani de experiență au învățat-o că „potențialul pentru cruzime există în fiecare dintre noi”.
„Nu cred că oamenii se nasc răi, dar cred cu tărie că oricare dintre noi poate ajunge într-o stare mentală crudă și anormală: potențialul pentru cruzime există în fiecare dintre noi”, a spus Adshead.
Peter Sutcliffe și Ronnie Kray sunt două nume care au terorizat Marea Britanie. Sutcliffe a ucis 13 femei și a încercat să omoare alte șapte între anii 1975 - 1980, până când a fost prins de poliție. Ronnie Kray a fost un gangster, condamnat pentru multiple crime, jafuri armate și agresiuni. Ambii au fost intervievați de dr. Gwen Adshead.
Întâlnirea cu Sutcliffe nu a impresionat-o.
„M-am simțit cutremurată câteva clipe, apoi mi-am dat seama că de fapt șocul meu provenea din faptul că nu era nimic de văzut la el. Era doar un om, nu un monstru”, a spus ea.
I-a fost vreodată frică în cei 30 de ani în care a fost psihiatru criminalist și psihoterapeut la Broadmoor, un spital de psihiatrie de înaltă securitate?
„Neliniștită, cred. Dar dacă-mi vorbesc, e probabil că vor să fie acolo — comunică. Munca mea e, într-un fel, discretă: 'Bună, domnule Jenkins, echipa dumneavoastră crede că ar fi bine să vorbiți cu mine; cum vă simțiți în privința asta?' Și vedem unde duce. Iar dacă se ridică mârâind și spun: 'O să-ți rup capul nenorocit…', le spun: 'Ei bine, probabil nu astăzi atunci. Poate altă dată'”, a povestit calmă dr. Gwen Adshead pentru The Telegraph.
Doctorul Gwen Adshead a scris o carte cu concluziile ei din cele trei decenii de experiență în psihiatria criminalistică, care va fi lansată la data de 23 octombrie. În volumul „Patru întrebări despre violență”, psihiatrul criminalist analizează dacă violența este ceva normal; dacă există cu adevărat răul; dacă oamenii se pot schimba; și relația dintre violență și traumele din copilărie. Postfața „este un eseu despre bunătate, pentru că m-am concentrat atât de mult pe lucrurile rele, încât am vrut să închei cu ceva bun”, spune ea.
„Nu cred că oamenii se nasc răi”
Adshead, în vârstă de 65 de ani, locuiește într-un sat de lângă Reading, în Berkshire. Este directă și are o privire înțelegătoare, notează The Telegraph.
În cartea ei, Ashead a scris despre arta de a-și păstre expresia facială neutră și de a „da din cap a înțelegere” atunci când un criminal îi descrie pe un ton plat de ce dezmembrarea unui cadavru este o chestiune practică sau cum a fost forțat să decapiteze o victimă pentru că un trup este prea greu pentru a fi cărat dintr-o parte în alta și avea nevoie să scape de el.
Cât a lucrat ca psihiatru la Spitalul Broadmoor, Ashead a încercat să reabiliteze ucigași, n infractor sexual, un piroman, un hărțuitor, un criminal în serie.
Nu toate demersurile ei au fost însă încununate de succes. Un bărbat care își abuzase sexual fiii a ajuns ulterior să se sinucidă: „Rușinea”, spune ea, „este o emoție care devorează sufletul”; iar hărțuitoarea presupus reformată, care fusese repartizată lui Adshead pentru sprijin după eliberare, a încercat să o coopteze pe Adshead în propria ei misiune.
Analiza răului este un subiect captivant, care i-a preocupat pe oameni de zeci de ani. Adshead nu crede că oamenii se nasc răi; a eticheta pe cineva drept „un monstru malefic” i se pare o scuză facilă. „Nu cred că oamenii se nasc răi, dar cred cu tărie că oricare dintre noi poate ajunge într-o stare mentală crudă și anormală: potențialul pentru cruzime există în fiecare dintre noi.”
Psihiatra e înfuriată de cât de mult neglijează statul britanic sănătatea mintală, în ciuda faptului că se confruntă cu tot mai multă violență în rândul tinerilor.
„Este un domeniu extrem de complex și dificil, dar aceste lucruri au nevoie de timp… trebuie să investim în munca pe termen lung. De exemplu, avem câteva intervenții psihologice foarte bune pentru problemele mintale complexe, dar, tocmai pentru că sunt complexe, durează între 18 luni și doi ani pentru a fi finalizate așa că nu sunt puse în aplicare”, spuns ea.
Pledoarie pentru programe de reabilitare
Psihiatra este o adeptă a programelor de reabilitare pentru deținuți. Închisorile există, spune ea, „pentru a scoate de pe stradă oameni care reprezintă un risc pentru ceilalți – ceea ce mi se pare perfect rezonabil – dar apoi trebuie să îi ajuți să se reabiliteze; nu poți să-i pui într-o cameră cu o găleată și să le spui: te urâm. Dacă nu le oferi educație și nu le oferi muncă, atunci, la finalul pedepsei lor, cât de probabil este ca ei să fie diferiți?”
În 2023, Regatul Unit a cheltuit 6,4 miliarde de lire pentru „sistemul penitenciar”. Costă, în medie, 51.000 de lire pe an pentru a menține o persoană într-o închisoare. România cheltuie zilnic în jur de 280 de lei doar cu hrana deținuților. În țara noastră sunt încarcerați peste 25.000 de oameni.
„Programele de alfabetizare reduc recidiva, de exemplu, dar cunosc un criminolog și director de închisoare de rang înalt care a introdus un program consistent și eficient de alfabetizare în închisoarea sa, care a fost închis pentru că localnicii s-au opus ideii ca deținuții să primească cursuri de alfabetizare”, explică ea.
Asta pentru că oamenii au interpretat programul ca pe o formă de recompensă a deținuților. Ashead explică însă că „este o investiție în siguranța comunităților noastre și este o măsură fiscală înțeleaptă. Norvegienii, de exemplu, consideră că e o chestiune de bun-simț.”
„Sistemul penal norvegian pornește de la premisa că pierderea libertății este singura pedeapsă. Ideea că trebuie să ai o experiență îngrozitoare ca parte a pedepsei nu are niciun sens pentru ei”, spune psihiatrul.
În Norvegia, reabilitarea este o prioritate, iar personalul penitenciar este împărțit între simpli agenți de securitate și ofițeri de penitenciare cu pregătire înaltă, care trebuie să obțină o diplomă universitară de trei ani în management penitenciar.
Adshead crede cu tărie în justiție și consecințe, dar spune că sistemul de justiție din Marea Britanie trebuie reformat din temelii.
„Primul lucru pe care l-aș face ar fi să extind considerabil soluțiile comunitare pentru infractorii non-violenți. Nu că infracțiuni precum furtul sau tâlhăria măruntă n-ar fi importante, dar nu sunt tratate eficient prin încarcerare. Dacă am înceta să trimitem în închisoare oameni care nu sunt violenți, ne-am putea concentra pe cei care sunt – și am putea stabili pe cine putem ajuta și pe cine nu”, explică ea.
Următorul pas i-ar putea surprinde pe mulți: locuințele accesibile.
„Dacă o proporție semnificativă de oameni ajung în închisoare pentru că nu au unde locui, atunci asta e o modalitate extrem de costisitoare de a le oferi adăpost. Am cunoscut o deținută care se întorcea mereu în închisoare. Mi-a spus: ‘Îmi place aici. Mă cunosc.’ Dintr-odată, ai o viață înăuntru care are toată structura și sprijinul pe care majoritatea dintre noi îl prețuim – mâncare, un acoperiș deasupra capului, ceva de făcut”, a spus psihiatrul.
În cele din urmă: „Mi-ar plăcea să văd servicii de sprijin pentru traume mult extinse, pentru persoanele care au fost victime ale infracțiunilor și pentru familiile acestora – pentru că aceștia sunt oameni care, de multe ori, sunt ei înșiși foarte tulburați și furioși.”
În prezent, Adshead lucrează part-time în cadrul NHS ca psihoterapeut criminalist și întocmește rapoarte de specialitate pentru instanțele de familie. Este, de asemenea, consultantă și supervizoare, și predă o zi pe săptămână. Anul viitor va publica o nouă carte, Unspeakable, concentrată pe traumă, identitate și limbaj.
„Asta am fost instruită să fac – să merg în locuri și situații unde oamenii sunt profund tulburați; așa că, atunci când aud oameni tulburați spunând lucruri tulburătoare, mă gândesc: ei bine, de asta sunt aici – iar când ies pe ușă, îmi spun: încă o zi s-a încheiat.
Sunt semi-pensionată acum, dar când lucram cu normă întreagă eram mereu în echipe – și asta este extrem de important. În general, însă, este mult mai puțin spectaculos decât majoritatea filmelor despre asta – nu e vorba despre Jodie Foster, și foarte rar Hannibal Lecter. Ei bine, uneori Hannibal Lecter – dar doar pentru scurt timp.”
Ştiri video recomandate
