Sezonul turistic pe litoralul românesc se apropie de sfârşit. O vară întreagă s-a vorbit despre preţurile ridicate din staţiunile româneşti, pornind de la cazare şi până la mărunţişurile pe post de suveniruri din bazar. Am comparat România cu Bulgaria, am descoperit că suntem mai prejos de vecinii noştri şi nu ne place asta. Din păcate, lucrurile nici nu se vor schimba prea curând, suntem departe de standardele cu care s-au obişnuit turiştii germani, de pildă, iar semnalul evoluţiei turismului la malul mării este mult prea slab. Turiştii străini care ne-au vizitat ani la rând ne-au uitat acum, iar în staţiunile noastre nu se mai aude decât limba română.
Bucureştenii care merg la mare s-au obişnuit deja cu condiţiile vitrege de pe Autostrada Soarelui. Cel puţin, acum pot măcar să odihnească autovehiculele în spaţiile de ?servicii? care oferă toalete şi cam atât. Dacă ţi-e foame sau sete şi ai plecat nepregătit, ghinion. Aştepţi până la Cernavodă. După ce ieşi de pe autostradă, primul popas arată cam aşa:
La Mamaia, fosta perlă a litoralului românesc, peisajul se degradează de la un an la altul. Hotelurile istorice se decolorează, terasele se înghesuie, muzica ţipă din prea multe boxe, iar peste toate acestea se aşterne mirosul de carne arsă pe grătar. Ospătari inerţi, tarife prea mari pentru servicii prea proaste, prea multe lucruri care lasă de dorit.
Începem cu hotelul. Pentru că, în general, experienţele mediatizate se leagă de hoteluri de la patru stele în sus, am petrecut un weekend într-un stabiliment cotat la două stele. Circa 70% din totalul hotelurilor româneşti au fost clasificate astfel. Cele mai multe sunt pur şi simplu clădiri vechi; multe nu vor mai fi probabil modernizate vreodată. Ce ar trebui să însemne două stele? Simplu, decent, curat, într-un cuvânt, un concediu reuşit şi pentru buzunare mai modeste.
Aşadar, suntem la un hotel de două stele din Mamaia. Recepţia arată bine, tocmai a avut loc o renovare în urmă cu un an. Marmură, spoturi, acvarii, flori, cactuşi, două tv plasma, frumos. Suntem rugaţi să revenim după 40 de minute, am ajuns prea devreme faţă de ora de check-in. Nimic de zis, nu contrazicem regulile. La ora fixată, primim cheia camerei. Coridorul care duce spre aceasta evocă un cămin de nefamilişti, iar mirosul de ziduri vechi te surprinde, mai ales după vizionarea recepţiei.
În cameră, la prima vedere totul pare ok. Mobila este nouă, gresia, faianţa şi lavabila sunt proaspete. Intrăm în baie. Spoturile de la oglindă nu funcţionează. Nu-i nimic, becul principal are 100 de waţi, este suficient. Deasupra oglinzii, nişte mucegai. Într-un colţ, un dispozitiv anti-muşte: o pânză de păianjen. Colacul de toaletă păstrează urme vagi ale înaintaşilor şi, cu mândrie, o bandă ce ar trebui să sugereze că WC-ul a fost ?dezinfectat, igienizat? etc.
Mergem mai departe. Există şase prosoape, nici unul mai mare de 70x40 cm, aşadar nici un prosop de duş, numai de faţă. Ne descurcăm. Le studiem pe rând. Cel alb are pete gălbui pe o suprafaţă destul de mare, iar cel albastru are o singură pată mare, probabil de la un înălbitor.
Cabina şi cădiţa de duş sunt destul de uzate, din fericire însă nu există pete de rugină. Doar de calcar. Şi, la primul duş, am descoperit SĂPUNUL:
Ar mai fi de menţionat prelungitorul cu patru prize ce iese de sub pat şi stă pe mijlocul drumului spre uşa balconului, aceeaşi de la construcţia hotelului. (Majoritatea geamurilor şi uşilor datează tot de atunci.) Nici perdeaua şi draperiile nu par mai noi de zece ani, iar data ultimei lor vizite la curăţătorie nu a putut fi estimată. Aşternuturile prezintă pete neidentificabile, iar pernele ? transpiraţia a generaţii de turişti. Români şi străini.
În prima dimineaţă, am lăsat cele trei prosoape murdare - conform unui protocol nescris al turiştilor de hotel ? pe jos, în baie. Ca să fim înţeleşi: doream ca ele să fie înlocuite. La întoarcere, am găsit două dintre ele aruncate peste cele curate, iar al treilea ? cel mai umed ? pe clanţa băii.
Pe balconul protejat de gratii (suntem la parter) zace un balansoar de fier ruginit, din vremea în care bunicii noştri nici nu se gândeau la pensie. Instinctul de conservare ne-a reţinut să îi testăm rezistenţa. În plus, Muzeul Tehnic ar putea beneficia de un exemplar de sonerie similar cu acest produs al Cooperativei Electrobobinaj:
După experienţa cazării, la restaurant am primit o foaie A4 cu titlu de meniu. Am ales ce urma să ?servim? şi, între timp, am putut recepţiona adevăratul meniu:
Oferta gastronomică este variată, iar două persoane se pot sătura cu circa 60 RON, fără băuturi, în condiţiile în care camera costă 70 RON/persoană. Pâinea se plăteşte: 50 de bani felia. Am remarcat lipsa scaunelor de masă pentru copii, dar acesta este un minus general pentru litoralul autohton. Totuşi, pentru că nu vorbim de Vama Veche ? localitate destinată celor foarte tineri, ci despre Mamaia, hotelierii ar putea lua în calcul acest amănunt aparent nesemnificativ. La intrarea în restaurant, suntem avertizaţi că genţile voluminoase, rucsacii sau sacoşele NU au ce căuta în incintă. Asupra motivelor care au determinat conducerea hotelului - restaurant să ia o asemenea decizie, ne abţinem de la comentarii.
Mai multe imagini, în GALERIA FOTO
Ella Moroiu, Antena3.ro
