Pe 17 iulie, Comisia Europeană a propus modificarea celei mai importante politici climatice a Uniunii Europene – Sistemul de Comercializare a Certificatelor de Emisii (ETS), adică „piaţa carbonului”.
Propunerea Comisiei de a revizui piaţa carbonului a venit după luni întregi de presiuni intense: pe de o parte, cei care voiau ca acest sistem să fie eliminat complet, iar pe de altă parte, cei care susţineau că trebuie păstrat aşa cum e sau, cel mult, ajustat puţin, scrie Euronews.
Revizuirea ETS se anunţă a fi una dintre cele mai importante bătălii pe teme climatice din UE, tocmai pentru că se află la răscrucea a trei interese care adesea se bat cap în cap: ambiţia climatică, competitivitatea industriei şi preţul suportabil al energiei.
Ce este ETS?
ETS este un sistem de tip „plafonează şi comercializează” (cap-and-trade), pe care UE îl foloseşte ca să reducă emisiile de gaze cu efect de seră din industria grea – sectoare care produc, împreună, aproximativ 40% din totalul emisiilor din UE.
În practică, sistemul obligă anumite industrii să plătească pentru poluarea pe care o generează. Mai exact, pentru fiecare tonă de CO2 emisă, ele trebuie să cumpere un „certificat” de emisii.
Unele industrii au primit, totuşi, şi certificate gratuite. Rolul acestora este să împiedice companiile să-şi mute producţia în ţări cu reguli de mediu mai permisive – un fenomen numit „relocare a emisiilor de carbon” (carbon leakage).
În forma de până acum, sistemul era gândit astfel încât certificatele gratuite să dispară complet până în 2039. În fiecare an, numărul total de certificate scade, ca să forţeze reducerea emisiilor în ritmul stabilit de ţintele climatice ale UE.
Acum, Comisia propune ca acordarea de certificate gratuite să continue şi după 2039 – condiţionat – pentru a răspunde temerilor legate de competitivitate, mai ales că multe sectoare industriale vor produce, în continuare, ceva emisii şi dincolo de acea dată.
De ce revizuieşte Comisia acest sistem?
ETS a fost introdus în 2005, pentru ca UE să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin Protocolul de la Kyoto – primul acord internaţional obligatoriu din punct de vedere legal pentru reducerea emisiilor. De atunci, sistemul a redus emisiile din sectoarele acoperite cu aproximativ 50%.
Sistemul actual este construit în jurul ţintelor climatice ale UE pentru 2030, care obligă blocul comunitar să reducă emisiile cu 55% faţă de nivelul din 1990, conform Legii europene a climei, adoptată în 2021. Iar până în 2050, UE este obligată legal să ajungă la „zero emisii nete” (neutralitate climatică).
Între timp însă, UE a adoptat şi o ţintă intermediară obligatorie: reducerea cu 90% a emisiilor nete până în 2040.
Comisia spune că investitorii au nevoie de predictibilitate şi stabilitate, aşa că sistemul trebuie ajustat ca să fie în acord cu această nouă ţintă. În cadrul acestei a patra revizuiri legislative, se va analiza dacă elemente-cheie – precum certificatele gratuite şi modul în care funcţionează piaţa – mai reuşesc să menţină echilibrul între obiectivele climatice şi cele de competitivitate.
Ce industrii sunt vizate?
ETS acoperă oţelul şi fierul, cimentul, chimicalele, rafinăriile de petrol, hârtia şi celuloza, sticla, ceramica şi aluminiul. Parţial, sunt incluse şi aviaţia şi transportul maritim.
Zborurile din interiorul Spaţiului Economic European trebuie deja să plătească pentru emisiile pe care le produc. Conform noii propuneri a Comisiei, din 2029, şi zborurile internaţionale care ajung în Europa de la destinaţii aflate la mai puţin de 5.000 km vor fi obligate să plătească pentru emisiile lor de CO2.
Navele mari care acostează în porturile UE sunt incluse în sistem din 2024, companiile de transport maritim urmând să devină, treptat, responsabile pentru toate emisiile raportate.
Banii strânşi ar trebui să meargă către tehnologii curate, inclusiv către „decarbonizarea” industriei grele – adică acele sectoare care trec cel mai greu la producţie ecologică. Ideea de bază este dublă: să descurajezi poluarea, dar, în acelaşi timp, să transformi aceşti bani într-un motor pentru tranziţia verde.
Care este miza?
După modificarea pieţei carbonului vor exista şi câştigători, şi perdanţi – în funcţie de cum va fi taxat carbonul, mai scump sau mai ieftin. În plus, revizuirea ar putea decide chiar şi ritmul în care Europa îşi finanţează tranziţia verde.
De la înfiinţare, ETS a adus în total 265,7 miliarde de euro, cea mai mare parte mergând direct către statele membre. O parte din bani ajunge şi în programe de finanţare ale UE, care susţin investiţii în tehnologii curate şi în tranziţia energetică.
Între 2013 şi finalul lui 2025, licitaţiile ETS au adus peste 258 de miliarde de euro. Numai în 2025, veniturile au depăşit 43 de miliarde de euro, dintre care aproximativ 24 de miliarde au mers direct către statele membre. Problema este că nu toţi aceşti bani au fost folosiţi pentru tranziţia energetică.
De aceea, Comisia vrea acum ca statele membre să aloce cel puţin 50% din veniturile ETS pentru decarbonizarea propriei industrii. E o schimbare care ar putea stârni tensiuni politice, pentru că multe ministere de finanţe s-au obişnuit să folosească banii din ETS ca să-şi acopere găuri din bugetul general.
Cine vrea să scape de el şi cine vrea să-l păstreze?
Mai multe industrii – în special cea chimică – au avut un rol important în a transforma ETS într-unul dintre „vinovaţii” pentru preţurile mari la electricitate.
Ele au argumentat că facturile uriaşe la energie duc la închiderea fabricilor din Europa, care oricum nu şi-au mai revenit complet după renunţarea la gazul rusesc ieftin. Costurile cu carbonul ajungeau, spuneau ele, direct în factura de curent, adâncind dezavantajul faţă de concurenţa din China şi Statele Unite.
Industria a fost sprijinită de mai multe ţări din UE, Italia cerând deschis eliminarea sistemului. Împotriva costurilor mari cu carbonul s-au poziţionat şi Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia – state care depind, tradiţional, mai mult de combustibilii fosili.
De partea cealaltă, Portugalia, Spania, Danemarca, Finlanda şi alte ţări care produc multă energie regenerabilă au făcut presiuni asupra Comisiei să păstreze ETS şi să nu renunţe la ambiţia climatică, invocând veniturile importante pentru sectoarele care au nevoie de decarbonizare.
Interesant este că, până şi în interiorul industriei grele, unele companii care investiseră deja în tehnologii curate au susţinut un ETS mai solid, în loc să fie eliminat – de teamă că altfel şi-ar pierde investiţiile şi predictibilitatea regulilor. În acelaşi timp, chiar şi printre susţinători, mai multe ţări au cerut mai multe certificate gratuite, în contextul unei competitivităţi în scădere.
De ce a devenit ETS atât de controversat?
Toată disputa se reduce, în fond, la un compromis fundamental.
Susţinătorii spun că ETS este cea mai eficientă metodă, ca raport cost-beneficiu, de a reduce emisiile – pentru că face poluarea mai scumpă şi răsplăteşte tehnologiile mai curate.
Criticii, în schimb, avertizează că, dacă nu este însoţit de măsuri solide de sprijin, sistemul poate scumpi energia, poate dezavantaja industria europeană şi îi poate lovi disproporţionat pe oamenii obişnuiţi. Asta pentru că UE pregăteşte lansarea, din 2028, a unui sistem separat – numit ETS2 – care va acoperi furnizorii de combustibil pentru transportul rutier şi pentru clădiri.
Consumatorii nu vor cumpăra ei înşişi certificate de emisii, dar furnizorii de combustibil vor pasa, cel mai probabil, o parte din costul carbonului mai departe, prin preţuri mai mari la benzină, motorină, gaze naturale şi păcură pentru încălzire.
Ce urmează?
Ştafeta a trecut acum la cei care adoptă legile în UE – Consiliul European şi Parlamentul European –, care îşi vor începe negocierile politice după pauza de vară.
Comisia se aşteaptă însă ca revizuirea ETS să devină unul dintre cele mai disputate dosare climatice din UE, aşa că vrea să grăbească deciziile privind certificatele gratuite pentru industriile mari consumatoare de energie.
