Antena 3 CNN Life Familie Când copilul „nu este cuminte”

Când copilul „nu este cuminte”

Când copilul „nu este cuminte”
27 Aug 2014   •   10:40
Întâlnesc adesea părinţi care spun despre copilul lor că nu este cuminte. Încerc să înţeleg ce anume îi nemulţumeşte pe părinţi şi întreb ce face copilul, cum se comportă, ce cred ei că înseamnă un copil obraznic. Din răspunsurile primite aflu că pentru unii părinţi a avea un copil care nu este cuminte înseamnă un copil care de multe ori nu face ceea ce ei îi cer, care este uneori nepoliticos, certăreţ, care nu vrea să împartă jucăriile cu fratele sau cu sora, care desenează pe pereţii camerelor din casă, la şcoală nu este atent, aleargă prea mult, se „foieşte în bancă” etc. Toate aceste caracteristici despree ceea ce reprezintă un copil obraznic pentru unii dintre adulţi au în comun faptul că părinţii se aşteaptă ca micuţul lor să fie într-un anumit fel iar această aşteptare nu este îndeplinită cu succes din partea copilului.

Sigur, nu toţi părinţii consideră că au un copil obraznic dacă acesta mâzgăleşte pereţii casei sau dacă nu vrea să împartă jucăriile cu fraţii. Ei privesc lucrurile acestea ca pe acţiuni specifice copilăriei. Prin urmare, aşa cum subliniam mai sus, este important modul în care părinţii îşi investesc copilul, importante sunt aşteptările lor cu privire la cel mic şi propria lor imagine despre copilărie. Această imagine este construită din amintiri şi impresii din copilăria lor, din norme sociale, cultura din care fac parte etc.

La celălalt capăt se află copilul cu propriile lui aşteptări, propria lui imagine despre viaţă, despre ce înseamnă autonomia şi individualitatea. În întâlnirea dintre copil şi părinţi fiecare contribuie în mod activ la această relaţie. Dacă părinţii văd în copilul lor un copil obraznic ar trebui să se întrebe de ce acest copil care creşte într-o familie cu reguli şi aşteptări specifice alege, la un moment dat, să se revolte prin încălcarea limitelor cunoscute de toţi membrii ei. De asemenea, părinţii îşi pot aminti din copilăria lor că această perioadă reprezintă o tensiune continuă dată de nevoia de autonomie şi dorinţa de a le fi pe plac părinţilor.

Să ne gândim câteva clipe la un bebeluş care este foarte atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui, care explorează şi descoperă noi obiecte, care îşi mişcă mâinile şi picioarele. Pentru un bebeluş, a face aceste lucruri înseamnă a fi viu. Mama sau persoana de îngrijire este în preajma lui şi îl ajută în această experienţă precoce de cunoaştere şi descoperire a unei lumi străine lui. Pentru un copil mai mare, a fi viu poate presupune uneori încălcarea limitelor puse de cei din exterior. A fi viu înseamnă a experimenta trăiri şi emoţii de tot felul, chiar şi dintre cele neplăcute. A fi viu, pentru copil, înseamnă a i se permite să se revolte uneori fără ca acest lucru să ducă la pierderea iubirii părinteşti. Să i se perimită ca uneori să mai fie şi „obraznic”. Toate acestea însumează experienţe din care copilul va învăţa. Iar învăţarea de acest fel duce la creştere.


Alexa Pleşcan este psiholog şi psihoterapeut pentru copii şi adolescenţi. Pentru consultaţii în Bucuresti vă puteţi programa la numărul de telefon 0735 524 756 sau la [email protected]

×
Subiecte în articol: familie
Parteneri
SUA au dislocat în România cel mai nou sistem antidronă
x close