"Fotografii regăsite, fotografii pierdute! Am găsit azi prin arhiva mea niște negative foto emoționante, pe care le socoteam pierdute. Eram într-un ianuarie, la doar un an și-un pic după plecarea lui Nichita la Cer. Cu Dora Stănescu și Mirela Vasilescu, sora ei. Acasă la Nichita, în Amzei. Și Elena Stefoi, în vizită la cele două surori", a scris fotograful, pe pagina sa de Facebook.
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
S-a stins în noaptea de 12 spre 13 Decembrie. Dora, marea iubire a lui Nichita Stănescu, a încercat să îl salveze. ”Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, era versul lui preferat
În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, poetul Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgenţă Fundeni, din Capitală, acuzând dureri în zona ficatului. Se întorsese cu trenul în București, de câteva ore, împreuna cu soția sa Dora, când a început să scuipe sânge.
Nichita a fost dus la spital de prietenul său, pictorul Mircia Dumitrescu. Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului a mers singur.
Poetul Cezar Ivănescu, un al prieten de-al lui, avea să spună mai târziu: "La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“.
Poetul a murit la puțin timp după ora 2:00 noaptea. Diagnosticul oficial a fost stop cardio-respirator. Se știa, însă, că suferea, de mai mulți ani, de ciroză. Prietenii povesteau că ajunsese să bea câte două sticle de vodcă în fiecare zi.
"Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora"
Mircia Dumitrescu a descris acea noapte: "Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele.
Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat.
Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…”
Nichita Stănescu a descris moartea, în ultimele momente: "Verde rece!"
Poetul Aurelian Titu Dumitrescu, alături de care Nichita a scris "Antimetafizica", a povestit care au fost ultimele sale, înainte să moară:
"Spunea: "Bre, bătrâne, când o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta!". În doi ani, cât aproape am locuit în casa aia (...) cred că a spus-o de o mie de ori.
Și, printre dantelele hazoase, pe care le-a rostit până să se așeze pe patul ultimei crize, cu privirea lui plină de anecdote nespuse și tandre, care te apropiau întotdeauna, într-o candoare cu finețuri distilate, de rafinăriile mari ale creierului său, glumind aproape, s-a ridicat în șezut și, ca și când ar fi spus un vers sau poantă la ceva ce se întâmpla lângă el, a zis: "Verde rece!". A sfârșit energia, viața, și a murit.
A fost o lecție a curiozității în fața morții, curiozitate mai mare decât frica de moarte, și a dorinței de a transmite ceea ce simte, fără disperarea că intră în moarte nepregătit: el chiar atunci scria! Nici măcar nu și-a tras sufletul, nu și-a făcut freza, înainte de a muri cu o pieptănătură potrivită".
