Pe fundul Oceanului Pacific, la peste patru kilometri adâncime, zac miliarde de tone de noduli plini de nichel, cobalt și mangan – metalele de care lumea are tot mai mare nevoie pentru baterii și tehnologii curate. O navă canadiană, Hidden Gem, a coborât până acolo un colector cât un autobuz, ca să testeze dacă această comoară poate fi recoltată. Acum, Statele Unite se pregătesc să emită primele permise comerciale din lume pentru minerit în apele internaționale, iar oamenii de știință avertizează: am putea distruge o lume vie despre care nu știm aproape nimic, înainte de-a apuca măcar s-o cunoaștem, scrie The New York Times.
La sfârșitul lui 2022, o navă neobișnuită, numită Hidden Gem, a pornit pe mare ca să testeze o idee îndrăzneață: cum poți extrage minerale valoroase de pe fundul oceanului. Destinația ei era o zonă vastă din Oceanul Pacific, unde se crede că fundul mării ascunde mai mult nichel, cobalt și mangan decât toate zăcămintele cunoscute de pe uscat la un loc.
Aceste metale sunt esențiale pentru aproape tot ce ține de tehnologia modernă, de la armament la mașini electrice. Dar criticii avertizează că o astfel de exploatare ar putea distruge o viață marină fragilă, despre care nu știm aproape nimic.
O misiune în cel mai puțin studiat loc de pe Pământ
Misiunea navei Hidden Gem a fost să coboare un vehicul colector cât un autobuz la peste trei kilometri adâncime – într-unul dintre cele mai neexplorate locuri de pe planetă.
Ca să înțelegem cât de jos înseamnă asta: vorbim de aproape 4.200 de metri sub nivelul mării, mult mai adânc decât ar ajunge Burj Khalifa și Empire State Building puse cap la cap.
Expediția a fost coordonată de The Metals Company, o firmă canadiană aflată în fruntea cursei pentru exploatarea fundului oceanic. A fost una dintre primele tentative moderne de minerit submarin, un test la scară reală pentru o tehnologie extrem de complexă.
Comoara de pe fundul mării: nodulii polimetalici
În centrul acestei povești se află zona Clarion-Clipperton, o întindere de circa 4,4 milioane de kilometri pătrați în Pacific, unde fundul oceanului este acoperit de noduli de mărimea unui pumn, plini de minerale critice – dar și de o viață marină stranie și puțin cunoscută.
Acești noduli se formează în milioane de ani. La origine au fost fragmente de oase de animale, dinți de rechin, scoici și resturi de rocă, care s-au depus pe fundul mării și, în timp, au acumulat un strat dens de particule metalice aflate în suspensie în apă. Se estimează că există miliarde de tone de astfel de noduli bogați în minerale.
Argumentul pentru exploatarea lor este simplu: lumea are nevoie de tot mai mult metal. Cererea de nichel, cobalt și mangan ar putea crește pe măsură ce statele investesc în tehnologii curate, precum bateriile.
„Niciun fel de minerit nu este sustenabil. Prin natura lui, extrage o resursă finită”, recunoaște Michael Clarke, responsabilul de mediu al companiei The Metals Company. Însă, după aproape orice criteriu, susține el, mineritul oceanic este mai etic decât poluarea și abuzurile asupra drepturilor omului asociate mineritului terestru.
Cum funcționează
Primul pas, în testul din 2022, a fost coborârea colectorului la peste trei kilometri adâncime, până pe fundul mării. Acolo, jos, e o lume întunecată și nemișcată, iar solul oceanic e acoperit cu acești noduli prețioși.
Colectorul aspiră nodulii printr-un set de duze, îi adună într-un buncăr intern, iar de acolo aceștia sunt trimiși la suprafață printr-un fel de „pai” industrial lung de câțiva kilometri.
Ca să apese mai puțin pe solul moale de pe fundul mării, inginerii au adăugat colectorului greu un bloc mare de spumă, care îi dă o oarecare flotabilitate. Chiar și așa, vehiculul a lăsat urme adânci de până la cinci centimetri – suficient pentru a ucide sau a alunga animalele care trăiesc acolo.
Problema cea mare: norii de sediment
Pe măsură ce colectorul aspiră nodulii, lasă în urmă un nor de sediment. Acesta e primul dintre cele două „pene” de mâl care îi îngrijorează pe ecologiști.
Inițial, cercetătorii s-au temut că acest prim nor – cel format în urma colectorului – ar putea crea mase uriașe de mâl care să călătorească la distanțe mari, sufocând viața marină pe traseu. Mai multe studii, inclusiv cele din expediția Hidden Gem, au arătat că cea mai mare parte a sedimentului se depune chiar în urmele lăsate de utilaj, deși unele particule pot ajunge la câțiva kilometri distanță. Efectul a fost mai mic decât se așteptau experții, dar tot ar deranja o parte din viața oceanică.
Al doilea nor se formează din sedimentul pompat în sus, până la navă, și apoi eliberat înapoi în apă, la aproape 1.200 de metri adâncime. Cercetătorii care l-au studiat au constatat că particulele de mâl ar putea înfometa zooplanctonul minuscul, declanșând o reacție în lanț prin întregul lanț trofic marin.
The Metals Company contestă această concluzie, susținând că norul s-ar dispersa prea repede pentru a fi o problemă. Compania spune că, într-o exploatare comercială, va elibera sedimentul mult mai adânc, ca să evite cea mai mare parte a vieții marine – dar cercetătorii atrag atenția că efectele la acele adâncimi nu au fost studiate.
O lume vie, despre care nu știm aproape nimic
Aici e miezul disputei. Fundurile oceanice de mare adâncime sunt printre cele mai puțin studiate locuri de pe planetă – oamenii de știință estimează că am văzut mai puțin de 0,001% din această parte a lumii.
Studiile, inclusiv unele finanțate chiar de companiile miniere, au arătat că viața de pe fundul zonei Clarion-Clipperton este frumoasă, diversă și se reface foarte greu. Multe specii trăiesc chiar pe noduli. Iar când nodulii sunt îndepărtați, sunt îndepărtate și animalele.
„Cu mult timp în urmă, oamenii credeau că nimic nu ar putea supraviețui vreodată în adâncuri”, spune Eva Stewart, biolog specializat în mediile abisale la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, care a participat la o expediție de cercetare finanțată de The Metals Company. Cercetători ca ea bănuiesc că mii de animale așteaptă încă să fie descoperite. „Doar că nu le-am văzut încă”, spune ea.
Cele pe care le-am văzut deja par desprinse din altă lume: un caleidoscop de corali, bureți, viermi și alte creaturi trăiesc chiar pe noduli. În abisul din jur, cercetătorii au găsit moluște, melci, viermi, castraveți de mare, izopode, stele de mare și multe altele.
Un studiu publicat independent de Eva Stewart și colegii ei în revista Nature Ecology and Evolution a constatat că mineritul ar reduce cu peste 30% atât numărul, cât și diversitatea unor animale de adâncime.
Susținătorii mineritului submarin spun că oceanul este imens și că efectele observate în testul din 2022 au fost izolate. Ecologiștii replică, însă, că o exploatare comercială s-ar desfășura la o scară mult mai mare.
Hidden Gem a recuperat circa 3.000 de tone de noduli. Dacă industria prinde contur, compania spune că ar putea ajunge să colecteze milioane de tone pe an.
Aceste teste au căpătat o importanță sporită anul acesta, fiindcă Statele Unite fac ceva ce nicio altă națiune nu a făcut. Administrația Trump este așteptată să emită în curând primele permise comerciale din lume pentru minerit în apele internaționale – acele zone ale oceanului pe care niciun stat nu le poate revendica.
Planul american de a accelera mineritul, lansat de Trump anul trecut, este controversat. Majoritatea statelor cooperează în privința apelor internaționale prin Convenția ONU privind dreptul mării, veche de decenii.
SUA însă nu au ratificat acest tratat și susțin că au dreptul, conform legislației americane, să emită permise de minerit în afara apelor teritoriale. Experții avertizează că această abordare ar putea împinge și alte națiuni să abandoneze regulile internaționale, ca să nu rămână în urmă în cursa pentru fundul oceanului.
Statele Unite au primit deja peste o duzină de cereri de la companii care speră să exploateze sau să exploreze oceanul. Agenția americană NOAA a considerat recent că cererea The Metals Company poate fi luată în calcul, deschizând calea spre o posibilă aprobare în decurs de un an.
Drum lung până la realitate
Chiar dacă autoritățile americane acordă licențe anul acesta, mineritul comercial e probabil tot la ani distanță. O flotă de nave miniere încă nu există, iar puține rafinării s-au dovedit capabile să transforme nodulii în ceva utilizabil. Organizațiile de mediu sunt așteptate să conteste în instanță orice licență americană, iar viitoarele administrații de la Washington ar putea retrage sprijinul pentru această industrie.
Cu toate aceste obstacole, industria mineritului submarin merge înainte, hotărâtă să construiască o tehnologie care a fost, generații la rând, materie de science-fiction.
În 1870, Jules Verne scria „Douăzeci de mii de leghe sub mări”, povestea căpitanului Nemo care își conducea submarinul electric prin orașul pierdut Atlantida, alimentat de baterii făcute din elemente extrase din mare.
„Marea este totul”, spunea căpitanul Nemo, descriind-o ca pe o uriașă rezervă de resurse gata de luat, dar și ca pe „o pustietate întinsă în care omul nu este niciodată singur, fiindcă simte viața pulsând în jurul lui”.
Ştiri video recomandate
