O serie întreagă de cutremure, înregistrate în luna ianuarie, a sugerat că unul dintre „vulcanii de gheață” ai Islandei ar putea ieși dintr-un somn care a durat aproape un deceniu. În lunile care au urmat, o mulțime de alte seisme au zguduit regiunea. Toate semnalele indică faptul că magma fierbinte și vâscoasă urcă spre baza Bárdarbunga, un vulcan aflat sub cel mai mare ghețar din Europa, Vatnajökull. Specialiștii susțin că nu este o chestiune de „dacă” va erupe, ci de „când”. Iar erupția ar putea fi una majoră, scrie CNN.
Caldera vulcanului, care are o suprafață de aproximativ 65 de kilometri pătrați, este plină de gheață. În momentul în care lava intră în contact cu ghețarii, efectele pot fi devastatoare. Ultima erupție a lui Bárdarbunga, în 2014, a fost cea mai mare din Islanda din ultimii peste 200 de ani, cu jeturi de lavă aruncate la sute de metri în aer.
Oamenii de știință din Islanda monitorizează atent nu doar acest vulcan, dar și alții ascunși sub calota glaciară. Potrivit acestora, aproximativ jumătate dintre cele 34 de sisteme vulcanice active ale țării sunt acoperite de gheață. Cercetătorii încearcă să afle dacă o teorie veche de zeci de ani se confirmă: retragerea ghețarilor, accelerată de criza climatică, ar putea declanșa erupții mai frecvente și mai violente.
Miza este una fundamentală, și anume înțelegerea modului în care funcționează planeta și a felului în care activitățile umane de la suprafață, în special încălzirea globală, pot influența procesele care au loc adânc în interiorul Pământului.
„Este o legătură pe care nu am înțeles-o până acum”, spune Ben Edwards, profesor de geoștiințe la Dickinson College.
În cazul în care această ipoteză se dovedește corectă, consecințele ar putea fi uriașe. Mai exact, un viitor mult mai instabil și exploziv, pe măsură ce ghețarii și calotele glaciare continuă să se retragă într-un ritm alarmant.
Islanda, laborator natural
Islanda este un teren ideal pentru studierea relației dintre gheață și vulcani. Țara se află exact pe linia de separație a două plăci tectonice care se îndepărtează una de cealaltă și deasupra unui curent ascendent de rocă supraîncălzită. Activitatea vulcanică este intensă, iar peisajul — deși încă înghețat — este mult mai puțin acoperit de gheață decât în trecut.
În urmă cu aproximativ 15.000 de ani, la finalul ultimei ere glaciare, Islanda era acoperită de o calotă groasă de gheață. În doar câteva mii de ani, mare parte din ea a dispărut, remodelând complet teritoriul. Astăzi, ghețarii mai acoperă doar aproximativ 10% din suprafața țării.
Odată cu topirea gheții, a urmat un fenomen neobișnuit: activitatea vulcanică a crescut dramatic. Rata erupțiilor a fost de 30 până la 50 de ori mai mare, timp de circa 1.500 de ani, spune Michelle Parks, coordonatoarea monitorizării deformării vulcanilor la Institutul Meteorologic Islandez.
În prezent, ghețarii rămași se topesc din nou rapid, de această dată din cauza schimbărilor climatice provocate de om. Oamenii de știință încearcă să afle dacă istoria s-ar putea repeta.
Un risc global
Rezultatele cercetărilor nu privesc însă doar Islanda. La nivel global, există aproximativ 245 de vulcani acoperiți total sau parțial de gheață, potrivit unui studiu de cartografiere publicat în 2020, co-semnat de Edwards.
Acești vulcani subglaciari se găsesc în Alaska, de-a lungul coastei de vest a Americii de Nord (din Columbia Britanică până în nordul Californiei), pe coasta vestică a Americii de Sud, în peninsula Kamceatka din estul Rusiei și chiar sub calota glaciară a Antarcticii.
Adevărata problemă constă în faptul că aproximativ 160 de milioane de oameni trăiesc la mai puțin de 100 de kilometri de un vulcan acoperit de gheață, iar circa 200.000 locuiesc la mai puțin de 5 kilometri. Un viitor mai exploziv ar putea avea un impact major asupra vieților omenești.
Cum influențează topirea gheții vulcanii
Mecanismul de bază este relativ clar. Ghețarii și calotele glaciare apasă asupra scoarței terestre ca o pătură grea. Când gheața se topește rapid, presiunea scade, iar solul începe să se ridice lent — un proces care se desfășoară pe parcursul secolelor.
Această reducere a presiunii are două efecte majore. În primul rând, influențează formarea magmei în manta, adânc sub scoarță. În zone precum Islanda, unde scoarța se întinde, roca fierbinte urcă spre suprafață. Pe măsură ce presiunea scade, roca se topește mai ușor, generând mai multă magmă.
Topirea ghețarilor eliberează presiunea și permite producerea unei cantități mai mari de magmă, ceea ce duce la erupții mai frecvente sau mai mari, explică Allie Coonin, cercetătoare în geofizică la Universitatea Brown.
Modelele realizate în Islanda arată că, din acest motiv, cantitatea de magmă produsă în zonă ar fi cel puțin dublă față de trecut. Necunoscuta majoră este cât timp îi va lua acestei magme să ajungă la suprafață.
Topirea gheții afectează și camerele magmatice deja existente, aflate la câțiva kilometri sub vulcani. În funcție de forma și structura acestora, unele erupții ar putea deveni mai frecvente, în timp ce altele ar putea fi amânate, dar mult mai violente atunci când se vor produce.
Lecții din Chile și Antarctica
Cercetătorii analizează și alte regiuni, precum Anzii chilieni, unde geologia este diferită. Aici, plăcile tectonice se ciocnesc, iar magma se formează la adâncimi mai mari. În plus, vulcanii sunt mai aproape de zone locuite.
Studiile asupra unor vulcani din sudul Chile arată că, în timpul ultimei ere glaciare, gheața a suprimat erupțiile și a permis acumularea unor cantități uriașe de magmă. Când calota glaciară s-a topit rapid, presiunea a scăzut brusc, gazele din magmă s-au expandat, iar rezultatul a fost o serie de erupții extrem de explozive, asemănătoare deschiderii unei sticle de suc agitate.
Un scenariu similar ar putea avea loc și în Antarctica, unde aproximativ 130 de vulcani activi sau inactivi se află sub cea mai mare calotă glaciară de pe planetă. Deși masa uriașă de gheață oferă o anumită protecție, instabilitatea ei ar putea avea efecte în lanț asupra nivelului mărilor și oceanelor.
Amestecul letal dintre lavă și gheață
Vulcanii acoperiți de gheață sunt printre cei mai periculoși din lume. Chiar și erupții relativ mici pot topi cantități uriașe de gheață într-un timp foarte scurt, generând torente de noroi și inundații devastatoare.
Un exemplu tragic este Nevado del Ruiz, din Columbia. În 1985, o erupție modestă a topit ghețarii de pe vârf, iar torentele de noroi au îngropat orașul Armero. Peste 23.000 de oameni și-au pierdut viața.
Există, totuși, și o ipoteză opusă: dispariția gheții ar putea face unele erupții mai puțin distrugătoare, deoarece ar exista mai puțină apă capabilă să provoace inundații catastrofale. Deocamdată, oamenii de știință nu au un răspuns clar.
Cert este că temperaturile globale cresc, iar peisajele se schimbă rapid. „Mulți dintre acești vulcani acoperiți de gheață nu vor mai fi așa peste 100 de ani”, avertizează cercetătorii.
Înțelegerea reacției vulcanilor la topirea gheții va fi un proces de durată. Vulcanii sunt greu de studiat, mulți se află în regiuni inaccesibile, iar procesele lor se desfășoară pe scări de timp care depășesc experiența umană.
Relația dintre criza climatică și vulcani este extrem de complexă și bidirecțională. Erupțiile pot influența clima, iar schimbările climatice pot influența erupțiile. „Când vorbim despre schimbările climatice, vorbim despre haos”, spune Pablo Moreno-Yaeger.
Ştiri video recomandate
